Surle şi tobe

Autor: Mircea MARTIN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Publicăm în acest număr reacţia dlui Mircea Martin – prima de pînă acum – la o serie de acuze şi calomnii difuzate insistent şi preponderent în mediul electronic de dna Luiza Palanciuc. Cum dl Mihai Şora ne-a interzis publicarea textului domniei sale, O crimă împotriva gîndirii, în acelaşi număr cu o eventuală replică a dlui Mircea Martin, preferînd varianta difuzării acestuia prin e-mailuri, ne vedem nevoiţi să-i dăm cuvîntul doar „acuzatului“, cu atît mai mult cu cît „aria calomniei“ are, între timp, tot mai mulţi adepţi, ultimul fiind Ioan Buduca, în ziarul Ziua din 9 septembrie a.c. Precizăm că varianta în limba romånă a Scrisorii deschise pe care dl Mihai Şora i-a adresat-o lui Michel Carassou, publicată în numărul din august al revistei Timpul, ne-a fost propusă spre publicare în săptămîna în care revista de la Iaşi apărea pe piaţă. (C.M.)

Nu am vrut să intervin în disputa legată de publicarea operei lui Benjamin Fondane în România. Dincolo de faptul că nu ţineam să contribui în vreun fel la suita nesfîrşită de conflicte sterile care agită presa noastră culturală şi neculturală, am crezut şi continui să cred că editarea unei opere este un act ce se îndeplineşte în solitudine şi apoi... în editură, în diferitele ei compartimente, şi nu în pagini de revistă; că ea nu constă în programe mai mult sau mai puţin emfatice şi nici, cu atît mai puţin, în publicitatea mai mult sau mai puţin zgomotoasă a acestora. Spun lucruri pe care bunul-simţ le anticipează, dar, din păcate, cum ştim de mult şi cum vedem aproape zilnic, bunul-simţ nu e prea bine împărţit în lumea noastră.

De cîteva luni, am devenit ţinta unor acuzaţii teribile, aruncate în eterul telefoniei, în birouri redacţionale, pe forumuri, în mesagerii electronice. Cu deosebire, cea din urmă cale a fost intens folosită datorită varietăţii de mijloace oferite unei discreditări şi diseminări acoperite de anonimat şi de pseudonimat. N-am reacţionat în nici un fel la astfel de atacuri subterane, despre care aflam din cînd în cînd de la diverşi prieteni şi colegi, convins fiind că se vor scurge în propria lor insanitate.

Numai că, odată lansate, alegaţiile, bîrfele, insinuările par să-şi producă efectele lor în timp, şi astfel mă trezesc deschizînd (cu simpatie şi interes!) cartea închinată recent de Doina Jela Monicăi Lovinescu, în care descopăr, la pagina 49, această frază: „Felul cum MM îi şuntează pe Şora şi pe Palanciuc, traducători ai lui Fondane, trimiţîndu-i lui Carassou mesaje că primul e fascist, iar a doua prea tînără, seamănă cu şuntarea lui Urmuz de Tzara...“. Ignoranţă, naivitate, încredere oarbă în şoapta prietenei pomenite mai sus? Cum se poate să pleci urechea la asemenea vorbe şi apoi să le transcrii asumîndu-ţi-le fără nici o tresărire de conştiinţă, fără o minimă verificare. Pe de altă parte, ce poţi să faci cînd te plesneşte în faţă o asemenea minciună, o asemenea calomnie, afirmată cu o siguranţă neumbrită de vreo îndoială, ca un fapt incontestabil?

Ideea că eu aş putea folosi asemenea mijloace spre a „şunta“ ediţia Şora-Palanciuc din Fondane mi s-a părut atît de aberantă, de imposibil de imaginat altfel decît ca emanaţie a unei minţi întunecate de ură încît nici nu m-am obosit să-i cer socoteală autoarei. A reacţionat însă dl Michel Carassou, deţinătorul drepturilor pentru opera lui Fondane, victimă, la rîndu-i, a acestui act calomniator. Iar răspunsul pe care Doina Jela i l-a dat mi s-a părut de-a dreptul scandalos: autoarea îşi cere scuze, dar, de fapt, nu-şi recunoaşte vinovăţia.

În plus, în loc să folosească somaţia dlui Carassou spre a-şi cere scuze şi faţă de mine, principalul calomniat, preferă să bagatelizeze gravitatea faptului şi să se menţină în ambiguitate şi confuzie. Mă văd, prin urmare, nevoit s-o oblig (deşi nu agreez soluţiile juridice) la claritate şi la asumare*. Nu de alta, dar s-ar putea ca unii cititori ai respectivei cărţi să şi creadă cele scrise acolo, cu atît mai mult cu cît li se oferă şi un tipar al boicotării românilor de către români, conform principiului, numit de Dan C. Mihăilescu, al „caprovecinitei“ sau, mai pe larg, „să moară capra vecinului“. Detest, la rîndul meu, acest comportament şi nu cred să-l fi pus vreodată în practică.

Iată însă că, în Scrisoarea deschisă adresată dlui Michel Carassou şi semnată de dl Mihai Şora (publicată în revista Timpul din august 2008), mi se aduce (la punctul 21) o astfel de acuzaţie: „...Cunosc doar «efortul» dlui Mircea Martin pentru a întîrzia, a amputa şi/sau chiar a distruge proiectul Editurii Limes, Restitutio Benjamin Fondane, prin, iată, «soluţia» aceasta abuzivă de «împărţire» a titlurilor operei franceze a lui Benjamin Fondane“.

Trec peste nu puţinele inexactităţi din cuprinsul acestei scrisori, sperînd că dl Michel Carassou va răspunde şi va pune lucrurile la punct. Trec şi peste faptul că dl Şora şi cosemnatarii consideră potrivit să-mi pună, de fiecare dată, efortul propriu între ghilimele. Mă opresc însă chiar la proiectul Restitutio Benjamin Fondane şi încep prin a întreba de ce era nevoie de un titlu atît de pompos. Ca să atragă atenţia asupra singularităţii sale?

Au existat la noi, după ’90 şi înainte, numeroase proiecte restitutive, dintre care unele s-au şi realizat, altele sînt într-un stadiu avansat de realizare. E nevoie de exemple? Eugen Ionescu a fost retipărit în mai multe ediţii. La fel, Cioran şi Eliade. S-au realizat şi ediţii critice importante, de n-ar fi să evoc decît ediţia Rebreanu (de la Minerva), în zeci de volume, sau ediţia Blaga, la Humanitas, ajunsă la volumul VI. Nu-mi amintesc să fi avut loc lansări glorioase ale acestor mari proiecte editoriale, nici n-am citit pe undeva articole în care Niculae Gheran sau George Gană să se bată cu pumnii în piept înainte de a face ceva.

Echipa Şora-Palanciuc a optat, de la început, pentru surle şi tobe. Nimic rău în asta, dar măcar o minimă rigoare s-ar fi impus în momentul în care ai ţinut cu tot dinadinsul să-ţi publici proiectul editorial, să faci atîta zarvă în jurul lui şi apoi să foloseşti zarva însăşi ca argument. Ce nu e în regulă în programele şi în anunţurile echipei respective? În primul rînd, tonul auroral al vestirii şi investirii, impresia pe care coechipierii vor s-o producă în legătură cu caracterul extraordinar, nemaipomenit al gestului lor, graţie căruia – cum dl Şora însuşi menţionează în preambulul-bilanţ la scrisoarea adresată dlui Carassou – „scrisul lui Fondane a ajuns în mîinile cititorilor din România în zeci de pagini ale acestei reviste şObservator cultural – n.m.ţ şi ale altora“.

N-am urmărit, recunosc, toate episoadele publicării lui Fondane în Observator cultural (numeroase, e drept, generozitatea redacţiei merită să fie apreciată!), am dat însă peste fragmentul din volumul Scriitorul în faţa Revoluţiei, publicat în revista Cuvântul, şi m-am întrebat în ce constă restituţia în acest caz, cînd paginile respective au ajuns în mîinile cititorilor din România încă din 2004, graţie Editurii Institutului Cultural Român. De ce era nevoie de retraducerea şi republicarea unui text apărut recent? Traducerea profesorului Ion Pop, specialist, între altele, şi în opera lui Fondane, nu va fi fost considerată satisfăcătoare?

Nu mai vorbesc de faptul că restituţia lui Fondane în România n-a aşteptat decizia de restituire a echipei Şora-Palanciuc. De bine de rău, s-a mai făcut cîte ceva şi înainte. Au fost publicate în 1980, la Editura Minerva, Rimbaud golanul şi Fals tratat de estetică, în traducerea lui Sorin Mărculescu, iar în 1993 a apărut la Humanitas Conştiinţa nefericită, în traducerea Andreei Vlădescu. Prin urmare, din chiar perspectiva „cititorilor din România“, această restituire este parţială.

Inexactitatea cea mai gravă este însă în altă parte. Cei doi coautori au ţinut să anunţe la finele fiecărui fragment publicat că el va face parte din „seria B. Fondane – Opere franceze complete, în pregătire la editura Limes“. Riguros inexact! Nu e vorba numai de faptul că au făcut această menţiune fără să aibă contracte de editare în regulă, e vorba de faptul că nici măcar nu au cerut drepturile pentru întreaga operă fondaniană. Cele 11 titluri solicitate nu acoperă nici măcar toate volumele deja publicate din opera autorului. Lipsesc, în primul rînd, volumele de versuri ale lui Benjamin Fondane. Fără îndoială, poezia interesează un număr restrîns de cititori, nu se vinde prea bine, nu produce prea multă vîlvă; dar mai eşti atunci îndreptăţit să vorbeşti de „opere franceze complete“?

M. Şora şi L. Palanciuc ar fi trebuit să ştie că, în afară de Corespondenţa cu Jacques şi Raïsa Maritain, mai există un volum de Corespondenţă – Benjamin Fondane et les Cahiers du Sud, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române în 1998, ediţie îngrijită de Monique Jutrin, Gheorghe Haş şi Ion Pop. După cum există şi numeroase articole filozofice şi literare publicate în reviste franceze, belgiene şi argentiniene, care vor trebui adunate, comentate şi editate, la rîndul lor. De ce să pretinzi că vei publica „operele complete“, cînd nici măcar nu ai imaginea de ansamblu a operei fondaniene? Prin urmare, deşi se autoprezintă ca o restitutio in integrum, proiectul Şora-Palanciuc nu este aşa ceva.

Dar chiar aşa parţial cum este, poate fi realizat acest proiect în intervalul de timp stabilit şi anunţat de autorii lui cu o superbie deconcertantă pentru orice cunoscător? „Cunoaşteţi foarte bine efortul care a fost depus de mai bine de opt luni de zile pentru a duce la bun sfîrşit această Restitutio Benjamin Fondane“, scriu dl Şora şi colaboratorii domniei sale. Nu ştiu cum şi de unde ar putea să cunoască dl Carassou „eforturile considerabile, intelectuale şi umane“ ale celor doi traducători şi, în acelaşi timp, prefaţatori, adnotatori şi editori ai operei fondaniene, dar ceea ce mă impresionează şi mă uimeşte este siguranţa senină a principalului semnatar, a dlui Şora însuşi. Domnia sa chiar crede că, în opt luni de zile, proiectul Restitutio Fondane nu numai că se poate „duce la bun sfîrşit“, dar vrea să ne facă şi pe noi să credem că a şi fost dus. Ar urma să credem incredibilul: că toate cele 11 titluri preconizate sînt deja traduse, corectate, comentate, numai bune de tipar şi că primele 7 ar fi şi apărut fără intruziunea mea neavenită şi răuvoitoare. Ştiţi cîte pagini numără cele 11 titluri? Aproximativ 2.000 (două mii!). 2.000 de pagini în 8 luni – iată o performanţă pe care traducătorii din România ar trebui s-o aprecieze. Presupun că măcar unii dintre ei vor citi aceste rînduri.

Cei doi coautori n-ar trebui să se mire că n-au inspirat încredere cunoscătorilor străini ai operei lui Fondane; îi asigur că n-a fost nevoie de nici o intervenţie de-a mea, subminatoare – cum insinuează ei. Asemenea declaraţii – comunicate, de altfel, prin mesaje frenetice trimise spre toate azimuturile – au fost edificatoare în sine.

Să ne întoarcem la acuzaţiile care mă privesc din sus-pomenita Scrisoare deschisă. Semnatarii îi pun dlui Carassou întrebări tăioase, de tipul: „care era, de fapt, «proiectul» editurii Art? Unde fusese el anunţat, prezentat, descris?“. Doresc să remarc insistenţa cu care semnatarii scrisorii vor să lege proiectele mele fondaniene de editura Art. Stimaţi colegi, mă ocup de acest autor de vreo 30 de ani, am avut proiecte editoriale fondaniene şi înainte de toamna lui 2006, cînd am preluat direcţia editorială a editurii Art. Aveţi, vă rog, o minimă decenţă şi nu mă mai trataţi ca pe un „intrus“!

Am conceput un proiect de „Opere complete Fundoianu-Fondane“ pe care „l-am prezentat şi descris“, în vara lui 2004, la Colocviul anual al Societăţii „Benjamin Fondane“ de la Peyresq (Franţa). Am propus şi argumentat atunci şi acolo o ediţie de opere complete în 23 de volume, care să dea seama de toate aspectele şi filierele operei (româneşti, iudaice, franceze), să respecte – pe cît posibil în cazul unei opere polivalente şi diversificate generic – criteriul cronologic şi, mai ales, să nu comprime din raţiuni economice mai multe scrieri în acelaşi volum. Proiectul a fost întîmpinat cu interes de colegii mei, dar şi cu un anume scepticism privind disponibilitatea unei edituri de a se angaja într-o astfel de întreprindere grea şi nu tocmai rentabilă. (E nevoie, cumva, să prezint o adeverinţă din partea Societăţii „Fondane“ că acest proiect a fost discutat atunci şi acolo?)

La sfîrşitul aceluiaşi an, 2004, am scos la Editura FCR, devenită ICR, volumul cu scrierile politice ale lui Fundoianu-Fondane sub titlul Scriitorul în faţa Revoluţiei, şi i-am cerut dlui Michel Carassou acordul de a publica în limba română operele lui Benjamin Fondane; acord pe care l-am primit fără probleme şi a cărui existenţă domnia sa a recunoscut-o public. De altfel, eu însumi le-am atras atenţia celor trei membri ai echipei Limes că deţin un asemenea acord, de îndată ce am aflat de proiectul lor. Iar dl Carassou a făcut-o în cel mai explicit mod cu putinţă în timpul întîlnirii din martie, de la Paris, la care Luiza Palanciuc a participat ca reprezentantă a editurii clujene. Este, prin urmare, jenant să vezi, în Scrisoarea citată, repetîndu-se de trei ori acelaşi neadevăr: „În nici un moment, înainte de un mesaj trimis către editura Limes la 1 iulie 2008 şi de Precizarea publicată în revista Observator cultural (nr. 433 din 24-30 iunie 2008), nu ne-aţi semnalat existenţa vreunei autorizaţii similare acordate dlui Mircea Martin, director editorial al Editurii Art“.

Din păcate, din motive care m-au depăşit, proiectul meu, vizînd publicarea operei româneşti împreună cu cea franceză într-o ediţie cu adevărat completă, n-a putut fi realizat şi nici măcar demarat. L-am reluat la sfîrşitul lui 2007, la un an după ce începusem colaborarea cu editura Art şi după ce primele prezenţe la Bookfest şi la Gaudeamus cu noile colecţii s-au bucurat de un ecou favorabil. În aceste condiţii, dl Dan Iacob, patronul Grupului Editorial Art, a acceptat să-şi asume editarea seriei de Opere Fundoianu-Fondane.

Pus în faţa reactualizării proiectului meu, dl Carassou a făcut propunerea, de bun-simţ, a fuzionării celor două proiecte concurente şi a reunirii forţelor. I-am ascultat îndemnul şi, la mijlocul lui ianuarie 2008, i-am făcut o vizită dlui Mihai Şora, propunîndu-i, mai întîi, să facem o ediţie cu adevărat completă, adică să reedităm şi opera românească, aşa cum credeam – şi cred – că se cuvine. Domnia sa mi-a răspuns că opera românească nu prezintă interes pentru public la ora actuală şi că, oricum, nu îşi permite să aştepte pînă cînd va veni rîndul editării operei franceze. I-am spus că voi scoate la Art scrierile în limba română şi că am putea colabora pentru opera franceză, cu condiţia de a nu începe – aşa cum îmi propunea – cu titlurile cele mai „tari“, precum Lunea existenţială şi Baudelaire sau experienţa abisului, încă netraduse în româneşte. Împreună cu Întîlnirile cu Şestov, acestea ar fi trebuit – conform strategiei dlui Şora şi a colaboratorilor săi – să producă impactul public, restul textelor urmînd să fie publicate ulterior. I-am răspuns dlui Şora că nu agreez acest plan, deşi nu neg că ar putea avea efecte pozitive din punct de vedere comercial; i-am explicat de ce ţin la criteriul cronologic, pe care domnia sa îl considera inutilizabil. Nu e vorba de o cronologie strictă, într-adevăr imposibilă, ci de o succesiune care să dea, totuşi, seama de evoluţia gîndirii lui Fondane: într-un fel gîndeşte şi scrie el în faza de tatonare şi adaptare la mediul cultural francez şi în alt fel o face în texte mult ulterioare, apărute postum, precum cartea despre Baudelaire sau Lunea existenţială şi Duminica Istoriei.

Am înţeles pînă la urmă, nu fără surprindere, că dl Şora şi echipa sa voiau, de fapt, să dea o „lovitură“ editorială. Cum nu credeam şi nu cred că un autor de talia lui Fondane trebuie lansat în acest fel – şi nici editat contracronometru, cu şapte volume într-un an –, am renunţat la ideea fuziunii, fie şi parţiale, a proiectelor noastre. (Încît invitaţia de colaborare pe care mi-o adresa dl Şora într-o revenire asupra proiectului propriu, publicată în Observator cultural din 21-27 februarie 2008, nu mai era decît un pur exerciţiu retoric.)

N-a fost nevoie în continuare – aşa cum nu obosesc să tot susţină preopinenţii mei – de „stăruitoare intervenţii“ sau, cu atît mai puţin, de activităţi „subterane“ pe lîngă dl Michel Carassou. A fost nevoie doar să îndepărtez aburii în care l-au învăluit preopinenţii mei spunîndu-i că ediţia lor nu intră în nici un fel în concurenţă cu ediţia mea, care, fiind una critică, se adresează unei alte categorii de public, oricum restrînsă. În abila lor viziune, Editura Limes urma să publice cele 11 titluri solicitate, adresate, desigur, unui public larg, urmînd ca, peste doi-trei ani, aceleaşi titluri să apară la editura Art şi să fie adresate altui public, cel restrîns. Dl Carassou a înţeles destul de repede problema şi a decis finalmente împărţirea operei fondaniene între cele două edituri.

Din respect pentru competenţa dlui Şora, eu am fost cel care i-a sugerat dlui Carassou să direcţioneze spre editura Limes textele filozofice (în sens tare). Evident, oricine a citit măcar o parte din scrierile autorului îşi dă seama că filozofia interferează la tot pasul cu poezia şi cu critica literară şi că o separaţie strictă e imposibilă. Împărţirea nu rămîne, din această cauză, mai puţin echitabilă.

În ce mă priveşte, am acceptat acest partaj, cu alte cuvinte, mi-am amputat propriul proiect şi am făcut în continuare demersurile necesare în vederea obţinerii copyrightului pentru fiecare titlu atribuit în parte, aşa cum se procedează peste tot în lume. Reacţia concurenţilor mei a fost cel puţin ciudată: au întrerupt contactele cu dl Carassou şi au început să lanseze – pe cele mai neaşteptate căi, inclusiv şi mai ales subterane la început – atacuri la adresa mea. Mai nou, dl Mihai Şora însuşi scrie un articol intitulat O crimă împotriva gîndirii (nici mai mult, nici mai puţin!), îl trimite unor reviste care refuză să-l publice şi apoi Observatorului cultural, care acceptă să-l publice, dar numai împreună cu replica mea. Ce face dl Şora? Îşi retrage articolul, dar, prin intermediul colaboratoarei domniei sale, îl trimite pe e-mail către redacţii şi către diverşi oameni de cultură, dintre care unii m-au şi prevenit, contrariaţi de un asemenea demers.

Recapitulînd: 1) ediţia concepută de mine este o ediţie completă, cuprinzînd totalitatea scrierilor fundoiene şi fondaniene; 2) proiectul acestei ediţii a fost expus într-o reuniune internaţională de specialişti, în iulie 2004, deci cu peste 3 ani înaintea proiectului Restitutio Benjamin Fondane; 3) am obţinut un acord de principiu din partea dlui Carassou, tot cu 3 ani înaintea concurenţilor mei.

Conchizînd: 1) după destul de multă vreme petrecută în preajma textelor lui Fundoianu-Fondane, mi s-a părut firesc, obligatoriu chiar, să-mi susţin şi să-mi apăr propriul proiect; 2) nu doresc să „moară“ proiectul „vecinilor“, dovadă că am renunţat la o bună parte din propriul proiect în favoarea lor, le doresc, dimpotrivă, să-l „ducă (într-adevăr) la bun sfîrşit“, printr-o investire şi printr-o investiţie demne de propriile ambiţii.

–––––––––––––––––––

* Considerînd că a avut timp suficient de reflecţie, îi cer dnei Jela ca, în termen de o săptămînă, să recunoască în mod public (în Observator cultural) că, indusă în eroare de prietena ei, a făcut o afirmaţie mincinoasă şi calomnioasă la adresa mea. Scuzele de rigoare sînt facultative din punctul meu de vedere, dar prima şi singura mea cerinţă ţin să fie îndeplinită întocmai, fără trimiteri la „indignări“, „castrări“ sau alte subterfugii.

Mircea Martin

Bibliografie fondaniană selectivă

n Poezia lui B. Fundoianu sau peisajul văzut cu ochii închişi, studiu introductiv la vol. B. Fundoianu, Poezii, Editura Minerva, 1978

n Valoarea pozitivă a negaţiei sau despre publicistica lui B. Fundoianu, studiu introductiv la vol. Imagini şi cărţi, Editura Minerva, 1980

n Introducere în opera lui B. Fundoianu, Editura Minerva, 1984

n L’exil de B. Fondane ou le chemin vers le centre, în Euresis, nr. 1-2, 1993

n B. Fundoianu: un décolonisateur, în Cahiers Benjamin Fondane, nr. 5/2001-2002

n Baudelaire el l’expérience du gouffre ou comment un poète refuse l’approche esthétique de la poésie, în vol. Une poétique du gouffre – sur la direction de Monique Jutrin et Gisèle Vanhèse, Rubbettino Editore, 2004

n B. Fondane în faţa Revoluţiei (consideraţii asupra publicisticii sale politice), studiu introductiv la vol. Scriitorul în faţa Revoluţiei, Editura ICR, 2004 (Acelaşi studiu publicat în limba franceză în Seine et Danube. Revue littéraire, critique et philosophique, nr. 2/2004 – Dossier B. Fondane coordonné par Mircea Martin)

n Le Fondane d’avant Chestor, în vol. The Tragic discourse. Chestor and Fondane’s Existential thought, Ramona Fotiade editor, Peter Lang, 2006

n Pour un réenchantement du monde et de la poésie, în Cahiers Benjamin Fondane, nr. 10/2007

n Les écrits de Fundoianu sur le théåtre, în Cahiers Benjamin Fondane, nr 11/2008

Recomanda articolul prin: