Susţin educaţia în spiritul artei

Autor: Bojana CVEJIC | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În cadrul întîlnirii la care am participat la Bucureşti, între 8 şi 14 octombrie, împreună cu Andreea Căpitănescu, Bojana Cvejic, Valentina De Piante, Jan Kopp, Jennifer Lacey, Jan Ritsema, s-au cristalizat cîteva idei centrale legate de întrebarea: „Cum ar trebui să arate educaţia coregrafică ideală, aşa cum ne-o putem imagina?“. Voi încerca să pun pe hîrtie acele idei pe care le-am reţinut în mod deosebit, ceea ce va sugera, probabil, şi propriile mele preferinţe.

Dansului contemporan îi lipseşte, în mare măsură, componenta educaţiei pentru coregrafi, adică pentru creatorii de dans. Cea mai mare parte din educaţia în domeniu urmează modelul ierarhic tradiţional: pentru a deveni coregraf, trebuie ca, mai întîi, să fi fost un dansator care a parcurs toate treptele către măiestrie. Cu alte cuvinte, educaţia pentru dans constă, în primul rînd, în exersarea unor abilităţi: tehnici de dans, stiluri şi direcţii/limbaje specifice, studiul mişcării, compoziţie şi, eventual, ceva teorie pentru a „stimula gîndirea“. În ce moduri ar trebui să se diferenţieze o educaţie artistică de modelul descris mai sus? În continuare, voi rezuma răspunsul punctual.

n O educaţie pentru „creatori“. Ei îşi construiesc propria activitate şi susţin munca celorlalţi, ca dansatori sau asumîndu-şi alte roluri de colaborare.

n Cunoştinţele susţinute de experienţă şi expertiza în domeniu nu vor fi împărtăşite decît în mod opţional, sub forma unor „cursuri opţionale“, iar autoritatea legată de acea expertiză se va manifesta în mod transparent. Concep aceste resurse ca fiind adunate doar ca răspuns la interesele şi nevoile creatorilor. Nu există cursuri obligatorii.

n Instructorii sînt rugaţi să nu predea ceea ce stăpînesc cu desăvîrşire (excluzîndu-se, deci, ideea de masterclass), ci să implice studenţii într-un proces de cercetare. Sau, ca posibilă variantă, să gîndească atelierele ca noi proiecte de cercetare, fără finalitatea obligatorie a unui spectacol. Rezultatele vor fi de natură epistemologică sau pedagogică: metode, proceduri, moduri de a face şi de a învăţa despre creaţie.

n Ideologia acestei şcoli se bazează pe două principii. Contează doar atitudinea profesorilor, capacitatea lor de a se îndepărta de preferinţele proprii (gusturi, cunoştinţe, experienţă, expertiză) şi, în acelaşi timp, chiar dacă poate suna contradictoriu, contează pasiunea sau entuziasmul lor pentru ceea ce fac. Sau mai exact, aceşti profesori sînt entuziasmaţi de procesul de învăţare, iar pentru studenţi procesul de învăţare se referă la cum învaţă. Şcoala nu este o „maşinărie de formare“, care să-l echipeze pe viitorul artist cu toate cunoştinţele de care va avea nevoie în perspectivă, pentru a-şi începe cariera sau a fi contemporan peste trei ani… O şcoală învaţă deprinderea de a învăţa şi independenţa de care are nevoie un artist pentru a putea crea cu adevărat, fără a face compromisuri.

n Două atitudini vor fi îmbrăţişate în mod deosebit de studenţi: atitudinea abordării critice (şi autocritice) şi cea a abordării experimentale. O şcoală ar trebui să fie acel loc, unde eşecul şi succesul nu contează sau unde criteriile de acest fel se disipează. Aceşti creatori vor fi încurajaţi să încerce, să se îndoiască, să împărtăşească, să reflecteze, să schimbe, să oprească, să reînceapă, să continue, să meargă repede sau încet, să-şi aleagă tempoul activităţii fără a se lăsa influenţaţi, în alegerile lor, de lene sau falsitate.

n În afară de atelierele specifice pentru dans, vor mai fi disponibile tehnici din alte domenii artistice: editare de imagine şi sunet, accentul pe tehnologii, mijloace şi unelte expresive inedite.

n Teoria este abordată în acelaşi spirit ca studiul mişcării: prin practică şi cercetare.

n Şcoala este organizată ca o comunitate de studiu, unde interacţiunea dintre membri este la fel de importantă sau chiar mai importantă decît cea dintre profesori şi studenţi. Şcoala ar trebui să fie, pe cît posibil, guvernată de o comunitate de egali, atît studenţi, cît şi profesori.

n Dacă învăţarea este privită ca emancipare intelectuală, în cadrul căreia individul învaţă independent şi nu prin instructajul (explicitarea) autorităţii, atunci acest tip de pedagogie presupune întîlniri şi situaţii în care distribuţia regulilor, rolurilor, vocilor şi a competenţelor să fie suspendată sau întreruptă.

n În mod ideal, evaluarea ar trebui să fie imanentă procesului de creaţie, învăţare şi împărtăşire. Acest lucru este rareori posibil. Aşa că, pentru conformitate,

Bojana CVEJIC