OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am descoperit in urma cu un an, in cadrul Festivalului de Toamna parizian, o tinara companie si un foarte tinar regizor, Sylvain Creuzevault, cu „banda“ sa de amici si colegi de generatie, Compania „d’Orès et déjà“. Tineretea e, fara indoiala, un criteriu ce se uzeaza repede; mai trist, e un alibi care nu fereste intotdeauna de clisee, de rutina prea usor instalata. Ma incapatinez sa cred, insa, ca revelatia pe care am avut-o la Atelierele Berthier, un soi de anexa „experimentala“ a Teatrului Odéon de l’Europe, departe de marmura si aurul de la sediu, depaseste socul unei simple intilniri.

Desigur, trupa cucerea prin energia, prin farmecul sau juvenil irezistibil, dar, odata „furia“ inceputurilor trecuta, ce ramine in spectacolele care vor veni? De buna seama, aceeasi incapatinata cautare de cai noi, un regizor plin de originalitate, deja in posesia unui arsenal artistic bine definit. I-am regasit recent in regiunea pariziana pe regizor si pe mai toti „complicii“ sai intr-un spectacol fait maison, o improvizatie colectiva imbinind grotescul si fiorul tragic, gustul pentru violenta si „scandal“ ca pozitie estetica a revoltei permanente, temperata aici de cadrul domestic al dramei, si, in ciuda unor pierderi de substanta, am recunoscut scinteia de viata, de energie dezlantuita, ce mi-a retinut atentia anul trecut.

Compania „d’Orès et déjà“ a fost creata acum cinci ani si se afla deja la cel de-al saselea spectacol profesionist. As dori sa vorbesc, insa, de ultimele mele doua intilniri cu trupa, intilniri complementare si apte sa dea o imagine cit mai completa a aventurii lor teatrale, in plina miscare si continua mutatie, intre ezitari si indoieli creatoare. Mai intii, a fost proba sau confruntarea cu Brecht. Nu a fost citusi de putin o lectura conventionala sau o lectie seaca si rigida, asa cum ne-am obisnuit sa vedem de citeva decenii pe scenele europene, marcate inca de turneul parizian, din anii ’50, al trupei de la Berliner Ensemble, si de toata generatia de brechtologi rasarita in urma-i. Deci nimic de-a face cu imaginea teatrului didactic, nimic de-a face cu toate poruncile teatrului epic la care publicul se asteapta si pe care cei mai „avizati“ le descifreaza fara probleme, nimic de-a face cu aceasta demonstratie „distanta“ si la rece, frizind adesea cinismul sub alibiul unui teatru „angajat“.

Sigur, universul brechtian, violent si ireverentios, persista, dar Crezevault si trupa sa reactioneaza la alte indicii. Cind Brecht scrie Baal, prima sa piesa de teatru, in 1918, la doar 20 de ani, expresionismul isi consuma ultimele cartuse, iar eroul, ca si tinarul sau autor, aveau de-abia virsta secolului ce incepea. Bert Brecht, prenumele are inca rasfatul tineretii, este un poet care-si declama prin cabarete, la chitara, versurile pline de un farmec veninos, anarhist, exaltat, care nu intilnise inca epica revolutionara si logica marxista cu care, de altfel, nu s-a identificat niciodata pe deplin. La sfirsitul vietii sale, Brecht conducea un teatru, Berliner Ensemble, in Berlinul de Est, avea un pasaport austriac si un cont in banca in Elvetia. Dar sa revenim la spectacolul lui Creuzevault si la forta sa exploziva, la socul pe care l-a produs intr-un peisaj teatral mai degraba calm si „caldut“. Vorbind despre Baal, Brecht preciza ca actiunea se poate situa in epoca in care piesa va fi montata. Ca de pilda in epoca noastra.

Trupa a jucat, de altfel, acum doi ani, un alt text emblematic al revoltei juvenile contemporane, Chip de foc de Marius von Mayenburg, piesa montata in Romania de Felix Alexa. Sylvain Creuzevault are astazi 24 de ani, interpretul sau principal de atunci, Damien Mongin, 23 de ani, restul trupei fiind colegi de generatie si de elan. Creuzevault ii citeaza pe Heiner Müller – „in teatru fiecare scena trebuie sa fie un scandal“ –, pe Marius von Mayenburg, dar si pe Christoph Marthaler, un teatru dificil, adesea iconoclast, in idei si forme. Spectacolul debuteaza cu un choral sau o introducere, Brecht nu-l numeste inca song, din care citez intr-o traducere ad litteram citeva rinduri: „Cind Baal crestea la sinul alb al mamei sale, cerul era imens, calm si livid, tinar si gol, teribil de straniu, asa cum Baal il iubea“. Si introducerea se incheie aproape la fel: „Cind Baal putrezea in pamintul intunecat, cerul era imens, calm si livid, asa cum Baal il iubea“. Mai in-tii, daca numele personajului principal este in religiile antice o divinitate malefica sau falsa, in piesa Baal este un poet „blestemat“ dupa traditia romantica, un poet care-si cinta poemele prin cabarete, un geniu care dispretuieste restul lumii, care nu respecta nici o lege, nici un sentiment, care iubeste deopotriva femeile si barbatii si sfirseste ca o fiara haituita in noapte, incercind cu ultima suflare sa priveasca stelele...

Sylvain Creuzevault cauta asadar „teatrul ca un scandal permanent“, apud Heiner Müller, o referinta constanta a tinarului regizor, dar cauta in primul rind – si reuseste sa regaseasca – energia salbatica ce a creat personajul si acest prim text anarhist al tinarului Bert Brecht. E un spectacol plin de o violenta ce trece mai ales prin corporalitatea afirmata a actorilor, de o forta si de o agilitate uimitoare, interpreti care indraznesc sa afirme nuditatea pe scena ca o conditie estetica, fara nici o umbra de vulgaritate sau provocare inutila, ce traverseaza scena fara sa atinga aproape solul, zvicnind pe mesele cabaretului, pierzindu-se in inaltimi, rostogolind-se pe imense capite de fin ce traverseaza noaptea instelata a spatiului de joc, ca tot atitea borne ale necunoscutului, ale unei naturi misterioase si ostile.
Un an dupa acest Baal de „pomina“, l-am regasit pe Sylvain Creuzevault cu trupa sa la Teatrul Studio din Alfortville, cu o creatie colectiva, intitulata Le Père Tralalère (tralalère, refren naiv ce da numele unui site muzical pentru copiii pina la zece ani).

Teatrul Studio din Alfortville, condus de regizorul Christian Benedetti, a devenit astazi un soi de rascruce a tinarului teatru contemporan, a unei dramaturgii directe, violente, angajate. Aici am vazut, de pilda, in stagiunea trecuta, Teatrul Liber din Minsk, considerat „clandestin“ si cu o traiectorie disidenta clara, interzis in Bielorusia, dar caruia i se tolereaza turnee in strainatate, apoi Oxigen de Ivan Viripaiev, pus in scena de Galin Stoiev, regizor bulgar care monteaza de-acum in toata Europa, si, bineinteles, piesele Gianinei Carbunariu, Stop the tempo si Kebab (mady-baby.edu). Dramaturgia contemporana – si in mod special cea din Estul Europei – a gasit aici un spatiu privilegiat, fata de care presa franceza si o parte din public nu au ramas indiferente. Sa revenim insa la Sylvain Creuzevault si la spectacolele sale, in care am putut identifica o continuitate de stil, de teme, de imagini la care artistul revine si pe care le transforma. Baal era un spectacol de o tinerete cuceritoare, inaripat, plin de o energie salbatica, ce strabatea spatiul de joc intr-o viltoare neintrerupta, taind rasuflarea.

Le Père Tralalère e diferit si, totusi, din aceeasi „familie“. Este o improvizatie colectiva ce se petrece „aici si acum“, in jurul citorva figuri sau motive arhetipale: relatiile in sinul familiei, al cuplului, maternitate, paternitate dificila, complexe ale lui Oedip si uciderea rituala a tatalui. Le père Tralalère este o poveste de familie infiripata din dialoguri anodine, cu aluzii decupate din realitatea imediata a zilei, si care aluneca treptat catre disolutie si moarte. Totul incepe banal, molcom, in toiul unui banchet nuptial, care se continua cu alte si alte ospete familiale, tonurile se intuneca treptat in mijlocul acestor conversatii de circumstanta, dar unde strapunge din cind in cind o nota de absurd repede spulberata, cintecele nuntasilor invoca, sprintare si naive, cancerul, boala, moartea, totul se reinventeaza, se recompune, se demonteaza ca intr-un joc de copii, copii care nu reusesc sa realizeze cind jocul a incetat, cind au devenit adulti, cind gestul devine violent si asasin, scena e improscata cu singe, iar pe jos zac corpurile goale, ca niste papusi de cirpa.

Sylvain Creuzevault continua asadar sa caute „teatrul ca un scandal permanent“, dar introduce aici o dimensiune noua, improvizatia, monologuri care comenteaza in fiecare seara evenimentele zilei, mereu altele si care dau o coloratura speciala spectacolului. Am vazut spectacolul de doua ori, la o distanta de trei saptamini. Actorii, participanti la creatia colectiva, au pastrat destul de fidel canavaua initiala, dar, sensibili la reactiile salii, la observatiile prietenilor, au modificat anumite scene, au schimbat ritmul, oferind astfel publicului, in fiecare seara, un „obiect teatral“ diferit, desi acelasi in obsesia sa finala. E un tip de relatie cu publicul, de raport cu propriul lor travaliu scenic pe care-l experimenteaza la rindul lor, intr-o optica ireverentioasa si violenta. Desigur, n-au inventat ei nici creatia colectiva in teatru si spiritul ei angajat – cei de la Cartoucheria de la Vincennes i-au precedat de mult –, si nici privirea critica asupra societatii, cu cliseele si capcanele sale. Dar ceea ce aduc proaspat este un umor dezlantuit, pe muchie de cutit, implinit in explozia finala a unui tabu fondator: uciderea rituala a tatalui.

Ca si in spectacolul dupa Brecht, Creuzevault indrazneste sa afirme nuditatea pe scena ca o conditie estetica, fara nici o umbra de vulgaritate. Dar aici corpurile dezgolite nu se incarca de toata brutalitatea si forta salbatica a gestului, ascunse adesea in penumbra scenei, maculate de singe, strivite sau molestate, corpurile afirma aici o fragilitate, tristetea carnii trecatoare si sortite sa se destrame, ca un tesut putred. Si e, intr-un fel, ciudat ca oameni atit de tineri au aceasta viziune prematura a mortii, poate pentru ca ea ramine in ochii lor un joc, caci, si aici e paradoxul, de-abia iesiti din adolescenta, ei se cred, fara indoiala, nemuritori. Le père Tralalère, cu titlul sau derizoriu de refren infantil si cu personajele sale usor deranjate, e, fara-ndoiala, o banala istorie de familie, citeodata comica, dar ramine, in tragica sa traiectorie, definitiv umana. Spectacolul, lansat toamna aceasta pe orbita, dupa luni de repetitii obstinate, ramine in primul rind pentru Sylvain Creuzevault si tinara sa companie ca o bucurie de a descoperi si crea impreuna jaloanele teatrului de miine, pe cale sa se produca...
P.S.: Creuzevault pregateste pentru ianuarie 2008 Product de Mark Ravenhill (dramaturg englez propulsat pe scena internationala in 1986 cu Shopping and Fucking).