Sex Pistols, REM, Iron Maiden, Pro
Pain, Exodus, Carcass, Die Artze, Transglobal Undergroundşi Natasha Atlas au evoluat la
Budapesta, în cel mai mare festival din Europa
Anul acesta m-am bucurat doar de o
parte din festivalul Sziget din Budapesta, singurul meu regret fiind
acela de a nu îi revedea pe cei de la Iron Maiden, pe care îi
savurasem la Bucureşti. Regretul mi s-a şters cînd am ajuns
pe insulă: amicii români, norocoşii care au fost acolo de la
început pînă la sfîrşit, spun că Iron Maiden n-a
fost „chiar ca la Bucureşti“ – un mic orgoliu că trupa şi-a
consumat toată energia la noi acasă.
Vineri, 15 august: lume multă, lume
pestriţă şi, mai ales, coafuri de toate felurile. Headliner-i pe
scena mare sînt legendarii Sex Pistols. Intru rapid în
atmosferă şi-mi fac programul în drum spre scena Metal
Hammer, unde performau nemţii de la Lacrimas Profundere, un gothic
ritmat cu influenţe power. Sunet bun, 10 la prestanţă.
Pe scena mare sînt în plin
spectacol Die Artze, punkerii care au făcut istorie în
Germania. Par în formă, au mare poftă de cîntat,
savurez două piese, apoi aleg World Music Stage, unde fuseseră
anunţaţi Transglobal Underground şi Natasha Atlas. Sună foarte
bine, în nota obişnuită, confirmă (iar şi iar) că sînt
una dintre cele mai reuşite combinaţii din muzica de azi.
Pasul grăbit şi urechea ciulită
devin obişnuinţă la Sziget. Fac slalom printre crestele de
diferite culori şi încerc să-mi găsesc un loc cît mai
bun la scena mare, pentru că Sex Pistols înseamnă mai mult
show decît muzică pură, sînt un spectacol vizual mai
mult decît un spectacol sonor.
Începe. Vremurile bune ale trupei
sunt de mult apuse, cu ele şi priceperea de a face publicul să
vibreze. Nu mă aşteptam nici să rupă scena în două, să
arunce cu microfoane în public, însă rămîn cu o
impresie ciudată, pe care mi-e imposibil să o alung, că pe scenă
văd trei funcţionari publici puşi, ciudat, nelalocul lor, să
facă… show, alături de un Johnny Rotten ce se mişcă greu, grav,
face eforturi uriaşe de a se exprima şi nu-i ies decît
două-trei înjurături, plus un colţ de steag britanic pe
minunaţii boxeri pe care ni-i tot arată generos. Vocea, încă,
nu-i joacă feste! De aici, însă, până la un concert de
muzică, mai mult, până la un concert de punk, e cale lungă.
Ar avea, desigur, scuza că anii care au trecut nu sînt deloc
puţini, dar ne confirmă contrariul nu puţine trupe care cîntă la
fel de bine după 30-40 de ani. Am cîntat cu ei Anarchy in
the UK şi God save the queen, însă publicul se auzea mai tare
decît vocea lui Rotten (ironic, evoluţia personajului pare să
fi confirmat semnificaţia numelui: imaginea lui de acum este
amprenta vîrstei şi a drogurilor). Trupa, cu un singur album
şi cu un loc bine stabilit în istoria muzicii, nu i-a
impresionat nici pe tinerii, deloc puţini, veniţi să se zbenguie
pe ritmuri punk, însă rămîne un eveniment must see, un
concert cu care te întîlneşti o dată în viaţă.
De data aceasta, doar un remember nereuşit.
Cum seara avea încă nevoie de o
doză serioasă de adrenalină, am căutat-o (şi am găsit-o) la
concertul Apocalyptica ce a ridicat în slăvi 5.000 de
rockeri. Şi au sunat atît de bine! Deşi îi văd pentru
a treia oară la Sziget, sînt campioni la fani unguri
entuziaşti şi aproape de neegalat anul acesta pe scena Metal
Hammer.
Sîmbătă, pe scena mare face
vocalize Roisin Murphy, din categoria voce bună, dar concert egal cu
un mare zero. Aleg din nou Metal Hammer şi pe parizienii de la Mass
Hysteria, un soi de power metal în forţă, ce adună toată
suflarea franţuzească (deloc puţină, anul acesta parcă şi mai
numeroasă) de pe insulă. Că sună bine e adevărat, însă nu
aduc nimic nou din punct de vedere muzical.
Revin la scena mare: Serj Tankian, cu
fosta voce de la System Of A Down, de origine armeană. Cele cîteva
albume cu fosta sa trupă nu sînt suficiente pentru a confirma
o valoare de necontestat, imaginea lui pare una exagerată, vocea îi
joacă feste, trupa nu se leagă deloc, piesele par un System mult
prea lent, fără ritm, plictisitor. Atît cît să ai de
ce regreta că nu ai ales să te bucuri de o bere şi un cîrnat
de Debreţin. Sîmbătă seara, scena mare strînge mereu
lume multă, iar anul acesta, cu un motiv în plus: vine REM,
concertul cel mai aşteptat al festivalului. Nu sunt nici pe departe
un fan al trupei, hiturile mari pe care le ştiu sînt puţine,
dar profit pentru a observa scenografia şi proiecţiile
extraordinare. A existat o echipă de filmare pe scenă şi tot
concertul s-a transformat într-un videoclip în direct. Am
apreciat că au uitat de hituri plîngăcioase de genul
Everybody hurts şi de vedeta MTV de acum cîţiva ani (buni),
Shiny happy people, că au insistat exact pe piese care sună
excelent live, atît instrumental, cît şi vocal. Pot
compara cu concertul Radiohead de acum doi, cu un plus pentru REM la
visuals şi la comunicarea cu publicul. Au încheiat cu „Noi
suntem REM şi asta ştim să facem“. Bravo lor!
După miezul nopţii, la Wan2 Stage, am
ajuns la finalul concertului unui anume Adam Green, de care mă
ruşinez oarecum că nu auzisem, un tip ce combină trendurile New
York-ului într-o manieră destul de originală, condimentînd
cu influenţe Nick Cave, Leonard Cohen şi Jim Morrison. Ca exerciţiu
de imaginaţie, vă propun să îi adunaţi pe toţi aceşti
voievozi ai muzicii şi să îi puneţi să interpreteze pop,
şansonete şi rock’n’roll în aceeaşi piesă. Cam asta
face Adam Green şi o face bine, e părerea mea, după trei piese şi
cîteva bisuri. Cu greu s-a dat dus, publicul l-a chemat şi
rechemat pe scenă. De urmărit pe viitor!
Am rezervat ziua a treia, în
totalitate, scenei Metal Hammer, unor legende precum Pro Pain, Exodus
şi Carcass. După un 3 Inches of Blood (canadieni deloc tineri,
destul de puţin cunoscuţi la noi) în mare formă, au urmat
Pro Pain. Înclin să dau vina pe sunetul prost sau pe lipsa de
inspiraţie a trupeţilor pentru eşecul de a face un concert mare.
Mult zgomot pentru nimic sau... aproape nimic; le-am apreciat dorinţa
de a cînta, dar au sunat atît de obosiţi! După ei,
Exodus, trupa cea mai ghinionistă din istoria trash metal, fondată
în 1982; plecarea lui Kirk Hammet la Metallica a fost un mic
ghinion faţă de tot ce a urmat. La Sziget, o lecţie de old school
trash metal de cea mai bună calitate şi, totodată, cel mai bun
concert pe Metal Hammer, pe care l-am văzut anul acesta.
La final de zi şi de festival, am
urmărit una dintre trupele cele mai brutale din muzica de azi,
brutală atît prin stil, cît şi prin versuri. Carcass nu
mai erau cei pe care îi ştiam: după ce s-au reunit, sună mai
mult a trupă de făcut zgomot, cu o muzică neînchegată şi
dizarmonică. Alături de Napalm Death, sînt fondatorii
grindcore-ului, dar îmi par altfel acum, îmbătrâniţi
(şi ei, şi eu!); rămîn oarecum cu nostalgia vremurilor din
care încă mai păstrez tricourile cu Carcass.
Sziget 2008 a strîns, spun
organizatorii, 385.000 de oameni. Mai condensat anul acesta, pe
durata a cinci zile, faţă de o săptămînă în anii
trecuţi, festivalul continuă să fie cel mai mare din Europa ca
durată şi diversitate şi înseamnă nu doar muzică, ci şi
dans, teatru, circ şi multă lume, din toate colţurile planetei. Ne
vedem la anul!
KALIAKRA, pe scena festivalului de la
Sziget
Grupul KALIAKRA (Cristinel Turturică,
ţambal, colaborator printre altele al compozitorului Gabriel Yared,
cîştigător al premiului Oscar – muzica filmului Pacientul
englez, Marin Alexandru, vioară, Costel Nechita, contrabas, şi
liderul Ionică Minune, legendă printre muzicanţii „de tradiţie“
din România, acordeonist apreciat de muzicieni de talia lui
Oscar Peterson, Michel Petrucianni sau Richard Galliano) a avut
o primă ieşire internaţională la Budapesta, în cadrul
Festivalului Sziget, unde a avut un mare succes. De identitatea
artistică a grupului KALIAKRA se ocupă scenaristul Paul Tanicui,
cel care a iniţiat, printre altele, proiectul SHUKAR COLLECTIVE,
partea de imagine grafică revenindu-i fotografului Răzvan Lazăr.
Trupa e în negocieri cu agenţia de impresariat Asphalt Tango
(cea care manageriază Fanfara Ciocîrlia) pentru producerea
unui prim disc în toamna acestui an.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters