OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De Crăciun, ca în fiecare an, am primit de la el o felicitare; înfăţişa Buna Vestire. În ajunul Bobotezei, am văzut în ziarele de dimineaţă ştirea despre moartea lui Thomas Eliot. Aşa, de departe, sfîrşitul lui a fost pentru mine

...ca şi cum ar fi trecut printr-o poartă nevăzută,

cum spune un vers din Elder Statesman; sau cum stă scris în Oedip la Kolonos:

dar hăul cel negru îl înghiţi

şi-l azvîrli în moarte nevăzută.

„Bătrînul vultur“ şi-a luat zborul dintre noi. Nu este acum momentul să ne lăsăm în voia evaluărilor sau a controverselor. Timpul, care este legea noastră, a tuturor, ştie mai bine; ştie, în plus, soarta ciudată şi îndărătnică a seminţelor care prind rădăcini în cele mai neaşteptate pămînturi, şi nu doar pe cîmpul unde au fost semănate.

În astfel de clipe, prietenii care am mai rămas deocamdată nu putem face altceva decît să ne întoarcem privirile spre amintirile noastre, oricare ar fi acestea. Despărţirea le acoperă cu o ceaţă de neîmpărtăşit altora.

(Yorgos Seferis, T.S. Eliot:

file dintr-un jurnal)

Scrisoare

către un prieten străin

Dragul meu prieten,

Îmi pare rău că împrejurările mă nevoiesc să-ţi scriu despre Eliot într-o manieră autobiografică. Îmi pare rău, însă mă aflu aici fără cărţi şi fără însemnările mele. Să-i fie cu iertare călătorului!

Între 1932 şi aceşti ultimi ani, am trăit adesea în intimitatea poeziei lui Eliot; pe lîngă multele lucruri pe care i le datorez, nu este cu nimic mai puţin însemnat cîştigul de a-mi fi deschis cărări spre o cunoaştere mai temeinică a limbii şi a literaturii engleze: un dar de preţ pentru un autodidact ca mine în acest domeniu.

Mi-aduc aminte de perioada – atît de îndepărtată mi se pare acum – în care descopeream aproape pe bîjbîite o Londră asemenea unui uriaş port maritim, în care descopeream limba ca pe o muzică cu mult mai fluidă decît sunetele noastre, şi rămîneam uimit simţind, în miezul pîclei, gustul acru al morţii, intensitatea cu care frica circula prin arterele marii citadele. Moartea este pentru noi o lovitură năprasnică, aici însă este o otrăvire lentă – aşa mă gîndeam

pe-atunci. Purtam în mine o mare nostalgie, aţîţată uneori de un fel de sensibilitate nedefinită şi de o politeţe răbdătoare şi rece, în fond, pe care o simţeam cum mă împresoară de pretutindeni; nu-mi făcusem încă prieteni în Anglia, iar singurele mele cunoştinţe erau mulţimile de pe străzi şi muzeele. Prerafaelicii de la Tate Gallery mă plictiseau şi mi s-a întîmplat adesea să ies din casă, aproape în fugă, pentru a revedea o anumită bucată din marmurele lordului Elgin – mai cu seamă, nu ştiu de ce, pe aceea numită Ilisos – sau pentru a vedea, la National Gallery, un mic portret al lui Domenikos Theotokopoulos1, avînd în minte ideea inexplicabilă că modelul acestuia era un luntraş cretan. Ajunul Crăciunului, 1931; căutam nişte felicitări într-o librărie de pe Oxford Street. Atunci, pentru prima oară, printre litografiile color, mi-a căzut în mînă o poezie a lui Eliot. Era Marina din seria „Ariel Poems“:

What seas what shores what grey rocks and what islands

What water lapping the bow

And scent of pine…

De atunci şi pînă în 1941, cînd am citit, într-o după-amiază la Cape Town, poemul Dry Salvages, ba pînă chiar şi acum, cînd îţi scriu de pe acest podiş înalt înconjurat de goliciunea stepei, această proră singuratică ce înaintează agale mi s-a întipărit în minte ca fiind una dintre cele mai ferme trăsături ale poeziei lui Eliot. Dacă acest lucru o să ţi se pară straniu, atunci va trebui să te gîndeşti că, pentru mulţi dintre noi, prorele corăbiilor ocupă un loc aparte în imaginarul nostru infantil, aşa cum se întîmplă, în cazul altor copii, cu forma unei mingi sau cu fotografiile strămoşilor.

În fine, m-am întors acasă cu Marina şi cu un mic volum de poezii, legat în pînză mov, acela care se termină cu The Hollow Men, dacă nu mă înşel. Mottoul din Petronius – „Sibylla, ce-ţi doreşti?“ – m-a determinat să mă uit peste Tărîmul pustiu. Nu cred să fi înţeles atunci prea multe din rînduirea poemului. Cuprinsul vast al literaturii engleze care îi stă la temelie îmi era necunoscut într-o mare măsură. Însă stilul dramatic al poetului mi-a stîrnit un puternic interes. După avîntul mişcării Dada şi experimentele suprarealiştilor pe care le urmărisem în Franţa, după scormonirea îngrozitoare şi explozia ego-ului, care au adus în atmosfera acelei epoci fiorul prezent într-o climă tropicală înainte de începerea ploilor, revitalizarea tradiţiei dramatice observate la Eliot m-a readus în regiuni mult mai temperate. Poate uimi, îmi dau seama, faptul că vorbesc astfel luînd ca punct de plecare un poem cum este Tărîmul pustiu, care, mai mult decît oricare altul, a creat senzaţia de sete printre cactuşi uscaţi, senzaţie atît de bine cunoscută nouă în vremurile fericite. Dar există o diferenţă: în Franţa, această deznădejde însetată şi-a găsit expresia sa în căutarea unei tehnici a disperării, în vreme ce, în Anglia lui Eliot, ea a fost formulată ca o prezenţă a firii omeneşti:

…Stetson!

You who were with me in the ships at Mylae!

That corpse you planted last year in your garden,

Has it begun to sprout? Will it bloom this year?

Or has the sudden frost disturbed its bed?

Oh keep the Dog far hence, that’s friend to men,

Or with his nails he’ll dig it up again!

You! hypocrite lecteur!—mon semblable,—mon frère!

De mult nu mai auzisem astfel de sunete, iar „Hieronymo’s mad againe“ mă emoţiona cu mult înainte de a fi citit numai şi un vers din Thomas Kyd. Folosind cuvinte mult mai simple, cu excepţia personajului mediteraneean Marina, poezia lui Eliot venea să-mi ofere ceva mult mai adînc, care era imposibil să nu-l tulbure pe un grec: elementul tragediei.

A existat însă şi o altă veche cunoştinţă care m-a făcut să simt o familiaritate aparte faţă de Eliot. Un francez pe care l-am îndrăgit mult imediat ce am ajuns student la Paris, la sfîrşitul Primului Război Mondial: Jules Laforgue. Acum, cînd mă gîndesc la acei ani, în urma ultimelor peripeţii, am impresia unei scene cu Charlie Chaplin. Grosse Bertha2, înaintea Blitz-ului3 şi a diverselor V, ce mai joc! Spiritul mai putea în-că să se amuze. Cine era cel care a spus (Apollinaire sau altcineva?), atunci cînd masivul tun german a tras primul foc asupra Parisului, „Ei na, au călcat pe bătătură Turnul Eiffel!“? Era epoca de început a jazzului. Cumpăram alune de la un negustor ambulant, cînd am văzut explodînd o astfel de bombă în capătul unui bulevard. În iulie, intrasem într-un Paris cu totul gol, care însă, în noiembrie, s-a umplut de-ţi tăia respiraţia cu festivităţile armistiţiului. Nu puteai găsi nici o ascunzătoare. Camera mea era cel mai friguros loc din cîte am cunoscut vreodată. Un violonist ambulant venea în fiecare după-amiază să-mi zgîrie stomacul cu un cîntecel descuranjant de pătimaş. Nopţile, cînd treceam Podul Saint-Michel, o bătrînă se tînguia vînzînd violete: „Pour vos amours, ’sieurs dames“. Citeam Homer şi cele mai nebuneşti reviste avangardiste. Eram extraordinar de pierdut şi de visător. Atunci l-am cunoscut pe Laforgue. Primul motiv care m-a făcut să mă apropii de el a fost, cred, îngheţul din camera mea studenţească. Mi-ar fi plăcut să am acum la îndemînă cartea pentru a reciti scrisoarea aceea pe care i-a scris-o surorii lui dintr-un loc asemănător, din Rue de Sommerard, dacă nu mă înşel. Acest tînăr, care a murit la 28 de ani, era pentru mine un frate cu zece ani mai mare. Îmi plăceau formele lui de expresie. Faptul că îl ignorau sau că îl dispreţuiau în Franţa mi se părea surprinzător. Nu era la modă. Rimbaud şi Lautréamont îl striviseră. Şi totuşi, aşa cum spunea, „c’était un’ belle âme, comme on n’en fait plus aujourd’hui“. Ştiam pe de rost aproape toate versurile lui. În timp ce stau acum şi îţi scriu, privind pe fereastră impersonalul orizont acoperit de ninsoare, o mulţime de peisaje descrise de el vin să se interpună între hîrtia pe care o înnegresc şi zăpadă.

Într-adevăr, mereu mi s-au părut ciudate şi interesante dificultatea şi surprinderea resimţite de importanţi oameni de litere din Anglia atunci cînd au dat cu ochii de Prufrock pentru prima dată. Un francez – Alain Fournier, de pildă – nu s-ar fi mirat deloc. Cel mult, ar fi observat că tînărul pe care i-l prezentase Laforgue era îngreunat acum de un deceniu sau două în plus şi că a început să chelească.

Chiar şi acum îi port recunoştinţă necunoscutei vînzătoare din librăria de pe Oxford Street, care mi-a oferit poemele amintite mai sus, şi nu Ash-Wednesday. Dacă întîlnirea mea cu Eliot ar fi început de la acest poem, tare mi-e teamă că prima scînteie a emoţiei – acest dar divin care contează atît de mult în astfel de cazuri – ar fi fost pentru totdeauna pierdută. Ce vrei, sîntem un popor cu mari părinţi ai Bisericii, însă astăzi ducem lipsă de mistici; acordăm o mare atenţie sentimentului şi ideilor, dar ne place să le dăm şi celor mai abstracte lucruri o formă familiară, ceea ce ar fi considerat, poate, de un creştin apusean drept o idolatrie. Apoi, dacă luăm cuvîntul în sensul său etimologic, sîntem cumplit de conservatori. Nici una dintre tradiţiile noastre, creştine şi precreştine, nu a murit cu adevărat. Adesea, cînd merg la liturghia din Vinerea Mare, îmi este greu să-mi dau seama dacă Dumnezeul pus în mormînt este Christos sau Adonis. Este clima, este neamul, nu ştiu. În adîncul meu, cred că este lumina. Trebuie să existe ceva înlăuntrul luminii care ne face să fim astfel. În Grecia, eşti mult mai prieten, mult mai familiar cu universul. Mi-e greu s-o spun în cuvinte. O idee devine lucru, cu o uşurinţă uimitoare. Ai zice că se întrupează aproape firesc în păienjenişul soarelui. Aşa cum, dimpotrivă, nu poţi spune uneori dacă muntele din faţă este o stîncă sau un gest. Cuvîntul care n-a prins trup este ceva care ne depăşeşte puterile, iar grozăvia, atunci cînd se abate asupra locurilor noastre, ia forma unui instrument de precizie. Poate că aceste lucruri explică întru cîtva unele laturi ale firii noastre care îl surprind pe străin şi poate că ele au o anumită legătură cu structura tragediei antice. Iartă-mă că m-am abătut puţin de la subiect. Voiam, de fapt, să găsesc o explicaţie pentru faptul că, deşi mi s-a întîmplat să vorbesc adesea în acei ani cu prieteni englezi care admirau fără rezervă poezia Ash-Wednesday sau o plasau deasupra oricărui alt poem de Eliot, am mereu impresia că, de pildă, versurile

Who walked between the violet and the violet

Who walked between

The various ranks of varied green...

sînt mai degrabă ornamentul unui blazon decît o imagine autentică; apoi, că mă simt oarecum vinovat cînd nu am nici o reacţie dinaintea versurilor:

If the lost word is lost, if the spent word is spent

If the unheard, unspoken

Word is unspoken, unheard...

Cvartetele sînt poeme cu mult mai dificile – dacă are vreun sens pentru poezie cuvîntul dificultate –, însă funcţionează foarte diferit. De aceea mă gîndesc uneori că, poate, cu Ash-Wednesday se întîmplă ceea ce scrie Eliot însuşi despre Shakespeare, în cazul lui Hamlet: o anumită dificultate în găsirea „unei serii obiective“.

Însă, este foarte probabil ca greşeala să-mi aparţină. Poezia nu este aceeaşi pentru toată lumea sau nu le oferă tuturor oamenilor acelaşi lucru; iar uneori oferă acelaşi lucru prin mijloace diferite. Să luăm ca exemplu Tărîmul părăsit. Cred că, într-un fel sau altul, pozitiv sau negativ, mijlocit sau nemijlocit, „sentimentul tărîmului părăsit“ – să-l numim astfel pe scurt – străbate toată expresia poetică a vremurilor noastre. Omul despre care s-ar putea spune că a formulat acest sentiment în Grecia este un bătrîn – cît pe ce să zic „Gerontion“4 – care poartă înlăuntrul său, înnăscută, o tradiţie colosală ca profunzime şi dimensiune. El nu are însă nici o pornire reformatoare. Ba dimpotrivă: manifestă un dispreţ vădit faţă de orice reformator. Scrie de parcă ne-ar spune: „oamenii sînt aşa cum sînt, merită ce li se întîmplă, nu-i treaba mea să-i îndrept“. Este un plăsmuitor de mituri cu un uluitor „simţ al istoriei“ (adică aşa cum îl descrie Eliot). Atunci cînd îl citeşti, nu-ţi dai seama dacă tînărul care lucrează într-o fierărie amărîtă din Alexandria zilelor noastre nu cumva se va duce seara la bordelurile unde se distrează supuşii lui Ptolemeu Lathyrul sau dacă favoritul lui Antioh Epifanul nu are cumva de gînd să stea la taifas cu Împăratul despre deznodămîntul operaţiunilor lui Rommel. Bîntuit de morminte şi de epitafuri – şi mă refer aici la Kavafis –, el a trăit într-un mare cimitir, unde, pradă unei sfîşieri, unei dulci sfîşieri, cheamă neîncetat la viaţă un trup tînăr (al unui Adonis), care, odată cu trecerea anilor, pare să se preschimbe şi să se degradeze în urma unei iubiri din ce în ce mai vulgare. Îţi vine să crezi că spiritul poetului, în deznădejdea lui, stropeşte cu vitriol cadavrul pe care nu-l poate reînvia. Bătrînul acesta nu simte deloc văpăia Purgatoriului – de altminteri, Purgatoriul nu există în credinţa ortodoxă – şi nici pe aceea a Infernului. Îi plac păcatele sale, îi pare rău că decăderea bătrîneţii nu-i permite a săvîrşi altele noi. Singura sa năzuinţă este aceea de a-şi păstra grecitatea: „umanitatea nu are altă calitate mai de preţ“. Se povesteşte că pe bucata de hîrtie pe care a ţinut-o ultima oară în mîinile sale – deja îşi pierduse vocea – a făcut un punct şi, în jurul punctului, a trasat un cerc; pentru a-l sublinia. Şi-a sfîrşit viaţa printr-un semn de punctuaţie, tot aşa cum a procedat şi cu poemele sale atent scrise. Acest Grămătic îţi dă cîteodată impresia „unui mistic fără Dumnezeu“, asta dacă fraza doamnei Emilie Teste poate avea vreo noimă.

Semnalez exemplul lui Kavafis întrucît el ar putea să-ţi indice, într-o manieră aproximativă şi foarte simplificatoare, un punct geografic în care s-ar putea plasa poezia greacă prin raportare la poezia lui Eliot. Dacă însă Kavafis (în felul său şi potrivit tradiţiilor sale, şi după ce toate distincţiile necesare au fost puse la socoteală) a scris un „Tărîm pustiu“, adică a delimitat acest teritoriu din care simţim nevoia imperioasă de a ieşi, el nu ar fi putut să scrie niciodată Cvartetele. Dar, aşa cum remarca prietenul meu Rex Warner, Grecia, acest mic teritoriu, înseamnă mai multe Grecii. Kavafis este doar una dintre acestea.

Poetul care, dacă nu s-ar fi născut în urmă cu 150 de ani, s-ar fi putut înrudi mai mult cu Cvartetele este Dionysios Solomos, şi acesta, asemenea lui Eliot, un extrem de sensibil cititor al lui Dante şi, tot asemenea lui Eliot, înzestrat cu o uluitoare „imaginaţie auditivă“. El a fost „il miglior fabbro del parlar materno“ pentru noi toţi, cred, nu atît prin ceea ce a reuşit, cît prin străduinţa sa. Este o remarcabilă perfidie a sorţii faptul că poezia neogreacă a început odată cu el, pe care mult mai firesc ni l-am putea închipui contemporan al lui Mallarmé mai degrabă decît al lui Byron. Preţioasa moştenire pe care ne-a lăsat-o este alcătuită din fragmente de opere neterminate vreodată şi din lacune cumplite. Este o moştenire care ne semnalează nişte limite. Oricum ar fi, cititorul de azi nu poate decît să fie încercat de un straniu sentiment citind în prologul scris de prietenul lui cel mai apropiat – care a salvat, după moartea poetului, tot ce se putea aduna – fraze precum următoarele: „şArta luiţ era o strădanie spontană şi neîntreruptă de a face să se piardă personalitatea sa înăuntrul adevărului absolut, punînd în fapt axioma lui Heraclit: «Deşi logosul le este comun tuturor, cei mai mulţi trăiesc de parcă fiecare ar avea doar propria lui cugetare»“. Acest pasaj, scris în octombrie 1859, îţi va fi adus aminte, neîndoios, de fraza scrisă de Eliot în eseul său Tradiţia şi talentul individual („Evoluţia artistului este o continuă jertfă de sine, o continuă anulare a personalităţii“), precum şi de axioma lui Heraclit aflată pe frontispiciul Cvartetelor.

Acestea am a-ţi spune ca răspuns la întrebarea ta despre relaţia lui Eliot cu poezia greacă, dar mi-e teamă că nu sînt foarte mulţumitoare. În privinţa celorlalte, a celor actuale, mă simt asemenea unui martor care nu trebuie luat în seamă: există anumiţi critici din ţara noastră care spun că percep influenţa lui Eliot în puţinele poeme scrise de mine, fapt ce nu mă surprinde prea mult, deoarece nu cred să existe partenogeneză în artă. Fiecare om este alcătuit din lucrurile pe care le-a asimilat. Însă, tocmai pentru că asimilarea este aceea care are importanţă, este foarte greu să vorbim despre aceste funcţiuni obscure. Adevărul este că m-am străduit să traduc în greacă Tărîmul pustiu şi alte cîteva poeme ale lui Eliot. Am făcut acest lucru, cred, din două motive. Mai întîi, pentru că nu am avut alt mijloc să-mi exprim emoţia pe care mi-au stîrnit-o; şi apoi, pentru a pune la încercare rezistenţa propriei limbi. Acum, privind în urmă, după trecerea a doisprezece ani, cred că a fost o strădanie destul de necugetată, care, la urma urmei, mi-a fost de folos mai degrabă mie decît cititorului. Cel puţin m-am văzut nevoit să scormonesc o suprafaţă destul de întinsă a literaturii engleze. În vremea studenţiei, am lucrat timp de cinci sau şase luni5, cîte şapte ore pe zi. Mi-aduc aminte cît m-am ostenit să aflu dacă „burning“, cuvîntul cu care se încheie The Fire Sermon, se referă la Augustin sau la Buddha. Nici acum nu sînt sigur. Totuşi, mă încearcă o anumită nostalgie la amintirea acelei munci. A fost pentru ultima dată cînd am putut să mă dedic – cu nepăsare, aş spune – unei îndeletniciri literare. Apoi, a urmat vălmăşagul războiului. Dar, chiar şi în acel vălmăşag, Eliot a rămas pentru mine, aşa cum îmi imaginez că a rămas pentru mulţi – mă gîndesc la Sidney Keyes, plecat dintre noi atît de timpuriu –, una dintre puţinele lumini într-o lume întunecată:

I said to my soul, be still, and wait

without hope

For hope would be hope for the wrong thing; wait without love,

For love would be love of the wrong thing; there is yet faith

But the faith and the love and the hope are all in the waiting.

Wait without thought, for you are not ready for thought:

So the darkness shall be the light, and the stillness the dancing6.

Aceste versuri se asociază în mintea mea cu larma primelor Hurricanes de pe cerul grecesc. Prietenul englez care mi le-a împrumutat a fost ucis pe glia noastră. Ele vădesc, cred, puterea şi, totodată, neputinţa acelora care încă se ostenesc a scruta liber starea omenirii.

Dar sper să nu te aştepţi să comentez în această scrisoare opera lui Eliot. Nici nu am această intenţie. Consider că s-au scris extrem de multe comentarii care distrag atenţia cititorilor, ajungîndu-se la discuţii de felul acesteia pe care mi-a fost dat s-o aud: „Eliot nu este un poet bun, deoarece vorbeşte despre cărţile de Tarot fără să le cunoască“. Desigur, experienţele lui Eliot sînt complicate; dar de ce să le prezentăm mai complicate decît sînt? S-a spus, de pildă, că „ruined millionaire“ din East Coker7 este Adam. Altcineva ar putea spune că este Zeus le Banquier al lui André Gide. Aş ruga să nu fiu constrîns să traduc; prefer versurile aşa cum sînt scrise. Poetul vine spre noi cu experienţele sale, iar noi ne îndreptăm înspre el, fiecare cum poate, cu propriile noastre experienţe. De aceea, aş vrea, dacă mi se permite, să-l îndemn pe cititor să încerce (imit cuvintele pe care poetul le-a scris despre Shakespeare) să se bucure de poezia lui Eliot cu toată înzestrarea pe care o are de a se bucura de poezie şi cu toate simţămintele dinlăuntrul său, chiar dacă ele nu coincid pe deplin cu simţămintele lui Eliot. Să încerce să urmărească tenacea şi ferma ascensiune a poetului, aflat în căutarea vieţii printre atîtea stîrvuri care îl înconjoară; calea aceea care porneşte de la grădina din Figlia che Piange şi sfîrşeşte cu trandafirul din Little Gidding. Nu încerc să simplific lucruri care nu pot fi simplificate, uneori însă mă gîndesc, poate tocmai pentru că m-am înşelat şi eu de atîtea ori, verificînd anumite detalii ale poeziei lui Eliot, că acest lucru nu se poate face întotdeauna fără a aduce anumite prejudicii poeziei înseşi şi că, după ce ne-am pus la bătaie gîndirea speculativă de care dispunem pentru a înţelege, de pildă, sensul expresiei „redeemed from Time“8, nu este fără rost să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am fi putut apropia de acest sens mai direct, îndreptîndu-ne spre experienţa dobîndită în clipele în care am fost străfulgeraţi de iubire:

There are hours when there seems to be no past or future

Only a present moment of pointed light

When you want to burn. When you stretch out your hand

To the flames9.

L-aş sfătui pe cititor să încerce să asculte un Cvartet de Eliot aşa cum s-ar duce să asculte Canzona di Ringraziamento şi să observe dacă nu cumva simte şi acolo înălţarea la viaţă a unui trup rănit. Aici ar fi nevoie de multe distincţii; n-o să le fac. Cu toate acestea, visul bătrînului Mallarmé („Reprendre à la musique le bien de la poésie“; nu sînt sigur dacă reproduc corect fraza), care a provocat, încă din primii ani ai simbolismului, atîtea rătăciri, atîtea iluzii şi supărări, Eliot l-a adus aproape de împlinire mai mult decît oricare altul.

Aş vrea să adaug însă că nu trebuie uitată, alături de marele serviciu adus poeziei, integritatea pe care o are Eliot, ca un om onest, faţă de arta sa, faţă de sine însuşi, faţă de ceilalţi oameni. Nu este un lucru neînsemnat, dacă te gîndeşti că, în vremea noastră, nu ducem lipsă de poeţi care mînuiesc cuvîntul adevăr sau cuvîntul libertate cu aceeaşi indiferenţă cu care îi spun unui necunoscut „mă bucur că v-am cunoscut“. Am intrat de-a binelea în epoca stupidităţii mecanicizate, a minciunii mecanicizate şi a autodistrugerii mecanicizate. În Grecia, am gustat cîte ceva din roadele acestor invenţii contemporane şi o plătim cu „sînge şi cu lacrimi“, cum obişnuiaţi să spuneţi în perioada războiului. Mă opresc aici, altminteri aş spune lucruri amare, şi nu este momentul potrivit, deşi:

What is woven in the council of princes

Is woven also in our veins, in our brains

Is woven like a pattern of living worms...10

Să ne continuăm discuţia. În perioada aceea îndepărtată în care am citit pentru prima dată Marina, o anumită frază a lui Ioan al Crucii îmi tot revenea în minte, o mică frază care mi se părea că luminează, mai mult decît o mulţime de tratate, funcţia imperceptibilă a poeziei: „Cel care deprinde cele mai fine detalii ale unei arte bîjbîie mereu în întuneric, fără cunoaşterea lui iniţială, căci, dacă nu ar fi lăsat-o în urmă, nu s-ar fi putut niciodată elibera de ea“. Aceeaşi frază descrie cel mai bine imaginea pe care o am despre propăşirea lui Eliot. Nu doar pentru că Eliot a bîjbîit astfel, căutînd cele mai fine detalii ale artei sale, ci şi pentru că lui i se potriveşte stilul agoniei calme şi umile ce se degajă din această frază. În epoca trufiei, un poet atît de important să fie poetul umilinţei, nu este ciudat? „Humility is endless...“

În încheiere, o să-ţi mai spun încă ceva. Într-o după-amiază de primăvară, plimbîndu-mă pe străzile din Chelsea, am intrat într-o biserică pustie – nu-mi aduc aminte numele ei11 – ca să mă pun la adăpost de o rafală de ploaie iscată din senin. Prin sticla colorată a ferestrelor, priveam cum un copac se lupta, desfrunzit, cu vîntul şi cu ploaia. Atunci, fără nici o avertizare, subit, orga începu să cînte, acompaniind o voce feminină, una singură, iar apoi, după cîteva clipe, se opri. M-am uitat în jur – nimeni. Doar mormîntul colorat al lordului Dacre, cu două trupuri, al unui bărbat şi al unei femei, împietrite deasupra lespezii, şi frontispiciul pe care stătea scris dictonul: „Pour bien désirer“. Poate biserica goală, „al vîntului lăcaş numai“, poate cîntecul pierdut mi l-au adus în minte pe Eliot şi m-am gîndit că este iubit întrucît „il a bien désiré“.

Al tău,

Yorgos Seferis

Ankara, 15 aprilie 1948

–––––––––––––

1. Numele real al lui El Greco. (n.trad.)

2. Grosse Bertha este numele francez dat unei piese de artilerie folosite de armata germană în timpul Primului Război Mondial. (n.trad.)

3. Blitz (prescurtare de la germanul Blitzkrieg) este numele sub care este cunoscută bombardarea Britaniei de către Germania nazistă, între 7 septembrie 1940 şi 10 mai 1941. (n.trad.)

4. Joc de cuvinte între grecescul gerontion („moşneag“) şi poemul Gerontion publicat de T.S. Eliot în 1920. Seferis face referire aici la K.P. Kavafis şi la poemul acestuia Bătrînul. (n.trad.)

5. Între 1935 şi 1936; din fericire pentru mine, în acea perioadă nu eram în graţiile oficialităţilor.

6. East Coker (Four Quartets).

7. The whole earth is our hospital/ Endowed by the ruined millionaire. (n.trad.)

8. …A people without history/ Is not redeemed from time, for history is a pattern/ Of timeless moments (Little Gidding, Four Quartets). (n.trad.)

9. Fragment din piesa The Family Reunion (1939). (n.trad.)

10. Murder in the Cathedral.

11. L-am găsit în Baedeker; este vorba despre Chelsea Old Church (All Saints), „one of the most interesting churches in London“.

Traducere de

Claudiu Sfirschi-LĂudat

T.S. Eliot

în transpunerea Adrianei Carmen Racoviţă şi a lui Şerban Foarţă

Cînt pentru Simeon

Doamne, iacintul Romei dă-n floare, -n vaze, pînă

Ce soarele iernii, încă, se tîrîie-n munţii ninşi;

Zăstimpul îndărătnic aici o să rămînă.

Uşoară, -n aşteptarea vîntului morţii, viaţa

Mi-e, ca un fulg pe, încă, neputrezita-mi mînă.

Colbul jucînd în soare şi, -n colţuri, amintirea

Aşteaptă suflul rece pe stearpa mea ţărînă.

Tu, dăruie-ne nouă pacea Ta.

Ani, în cetatea asta, mulţi, mi s-au perindat.

Crezut-am, ajunat-am, săracului i-am dat

Obolul; multe-onoruri am dat şi mi s-au dat.

Pe nimeni, din ograda-mi, afară nu am dat.

Cine-şi va mai aduce de casa mea aminte,

Unde-or trăi copiii copiilor mei, oare,

Cînd o să vie ziua care doare?

Vor lua-o după capre, vor sta în vizuine

De vulpe, -ascunşi de spada şi feţele streine?

Pînă la ceasul ploii de bice, mai ’nainte

Să plîngem lacrimi negre şi să fim puşi în funii,

Rugămu-ne de Tine:

Tu, dăruie-ne nouă pacea Ta.

’Nainte de bejenia în munţii goliciunii,

De ceasul cert al maicii care, -n durere, naşte,

În anotimpul ăsta ce, -acum, doar moarte naşte,

Pruncului Sfînt să-i cerem, – Cuvîntului neîncă

Rostit, negrăit încă,

Să cerem de la El

Să-l aibe-n grija Lui pre Israel,

Dîndu-i o brumă de-alinare lui şi celui

Ce-are optzeci de ani în cîrcă şi nici un viitor ’nainte.

Precum grăit-ai Însuţi: Ei au să Ţi se-nchine,

Ci spiţă după spiţă, din tată-n fiu, nici unii

Alt gust, decît pe-al pîinii-amărăciunii,

Nu au a-l şti, – în slavă, în slavă şi ocară,

Lumină din lumină, urca-vor sfînta scară.

Ci, vai, nu-s pentru mine extazul rugăciunii

Şi-al gîndului, martiriul, miracolul viziunii

Din urmă, – ce-i al celor ce au ochi de văzut.

Tu, dăruie-ne nouă pacea Ta.

(Şi-o sabie va străpunge inima ta

Şi-a Ta).

M-a istovit şi propria-mi viaţă şi vieţile de după mine,

Îmi mor şi moartea mea şi moartea acelora de după mine.

Pre robul Tău sloboade-l, Doamne,

Căci izbăvirea Ta o a văzut.