„Poezia se naşte din memorie. Orice
amintire urîtă poate deveni acceptabilă după o vreme. Celor
fără drame le-am spus şi le repet: experienţa nu e poezie, doar
memoria este. Poeţii adevăraţi scriu epic.“ Această percutantă
reflecţie întrucîtva ivănesciană aparţine unui
scriitor marginal, care niciodată nu s-ar încumeta să semneze
manifeste poetice. Spre deosebire de mainstreamul douămiist,
preocupat cu debitarea programatică de naive, prolixe, dar emfatice
concepte-umbrelă – fracturism, utilitarism, deprimism,
performatism –, autorul invocat n-are aspiraţii sistematice. Sau,
cel puţin, succinta sa „teorie“ nu poartă vreun nume savant,
deşi articulează o inedită formulă artistică.
T.S. Khasis, căci despre el este
vorba, debutase oficial cu Farmacia cuvintelor (2003), urmată de
volumul Arta scalpării (Vinea, 2005), reeditat recent sub titlul Pe
datorie (Casa de pariuri literare, 2011), într-o variantă ce
cuprinde, de asemenea, microciclul Date personale şi poemul
robinson. Demersul mignonei, însă cochetei edituri bucureştene
îmi pare nu doar unul inspirat, ci chiar necesar întrucît,
recitită după şase ani, cartea păstrează forţa vizionară care,
din păcate, nu a impus ediţia princeps.
Urmele existenţei
Flashurile biografiste din Arta
scalpării reconstituie derizoriul unei vieţi „pe datorie“, unde
precaritatea materială şi dezamăgirea afectivă proiectează
subiectivitatea poetică într-o depresie prelungă, egală.
Degradarea, mortificarea, simptome ale înfrîngerii
grefate inclusiv somatic („ţi se dezlipeşte pielea de pe palme/
unghiul bărbiei faţă de piept/ se-nchide/ săptămînă de
săptămînă cu un grad […] pocnetul moale undeva în
plex“) sînt resimţite ca naturale. Viaţa se transformă
într-o nesfîrşită ucenicie în umilinţă, iar
dintr-o potenţială ispăşire a propriilor păcate „n-ar rămîne
decît zăpăceală şi exigenţe zugrăvite/ sub fusta unei
adolescente/ – şi mila celorlalţi“.
Deşi story-ul lui Khasis acaparează,
fragmentul de poetică explicită citat la începutul
articolului trebuie luat în serios. Căci, mai degrabă decît
epicul, fisurile lui condensează tensiunea îndepărtării fără
falsificare. Poetul refuză capcana notaţiei autenticiste,
preferînd, oricît ar părea de paradoxal, interiorizarea
filtrată cerebral. El consacră urmele existenţei, ocolind, astfel,
utopia reprezentării ei: „nu ţin să aflu ce s-a petrecut în
realitate“. Reflexivitatea tranzitivă concurează
referenţialitatea poemelor. Prin urmare, odiseea apăsătoare,
aparent insignifiantă, împărtăşită de subiectul liric nu
are pecetea instantaneului, ci a retrospectivului: memoria decantează
„ceva de povestit“ pentru a umple vidul existenţei. Nu-i vorba
de miracolul vreunui logos inspirat, ci de elucidarea
comprehensiv-încordată a stărilor/mecanismelor prin care
individul suportă povara înfrîngerii existenţiale.
Alteritatea produce dezechilibre majore
personajului din Pe datorie, fiind, în principiu, absentă.
Iubita îl părăseşte pentru neamţul bogat şi bătrîn
din Klagenfurt, cînd telefonează, „răspund şi vocea ei mă
anulează încă o dată“, iar fratele Laur, internat la
nebuni, i se confesează că „dacă ai libertatea să urli din cînd
în cînd/ nu-i chiar rău să rătăceşti prin ospiciu/
după cîteva urlete ieşi pe arterele din new york/ alergînd
în neştire şi nimeni nu te mai poate prinde“. Iniţial,
cadavrul mamei fusese receptat camusian („un obiect nou în
casă/ m-am învîrtit pe lîngă el/ l-am atins/ după
două zile/ deşi mi-am văzut de-ale mele“), însă vocaţia
cinic-autistă se atenuează odată cu resimţirea materialităţii
absenţei materne: „durerea s-a extins treptat/ cînd n-am mai
mîncat ciorbele ei/ cînd n-am mai avut bani de ţigări
scumpe […] m-am dat cu capul de pereţi la propriu în
nişte/ cercuri trasate cu creionul/ şi-am băut vin cu furnul“.
Bemolul memoriei egalizează însă regretele traumatice: după
extazul sexual de la înmormîntarea mamei, unde Ioana îşi
arată mila dăruindu-i-se, tonul compătimirilor scade,
convenţionalitatea sleită îşi reintră în drepturi.
Contuzii fără fracturi
Descoperindu-şi singurătatea lucie,
protagonistul continuă incursiunea în derizoriu, conştient că
„locurile îndepărtate“, unde îşi închipuie că
evadează, reprezintă benigne reverii modelate „din propria lor
distanţă“. În satul obscur din cîmpia bănăţeană
termenii rămîn neschimbaţi: „Seara m-am înscris
într-un partid politic pentru şase beri/ ajuns acasă am dat
drumul la radio şi am citit/ un poem cu sconcşi de lowell/ am plîns
vreo zece secunde/ am rîs cam tot atîta/ şi nimic nu era
adevărat/ doar prosteala ce-mi era cumva de folos“. Dispoziţia
livrescă, dublată de oscilaţia aparent gratuită a stărilor
psihologice, stîrneşte deopotrivă bulversarea şi
luciditatea. De fapt, dezintegrarea imaginilor din poezia lui Khasis
trebuie interpretată nu ca simptomul vreunui delir psihedelic, ci ca
efectul controlat al unei minuţioase autoexplorări interioare.
Apoi, nu întîmplător, mizerabilismul acestor versuri se
dovedeşte permanent organic, niciodată exaltat programatic,
întrucît accentul cade undeva dincolo de sordidul
peisajului, pe omul răvăşit, „cu figura purpurie/ […] un caz
deja clasat/ […] ros de o bacterie necunoscută“. Pe de altă
parte, nu fracturi psihologice regăsim în acest univers
plăsmuit de „dumnezeul cîinilor“, ci doar grave contuzii.
Oricît de ofensivă, degradarea nu pare insurmontabilă.
Totuşi, restaurarea eşuează, deoarece avem de-a face cu o
subiectivitate problematizantă, în căutarea sisifică de
„finisaje afective şi tencuieli mentale“, mereu la un pas
(distanţă) de împăcarea măreaţă cu sine însuşi.
Însă eventuala izbîndă psiho-antropologică nu-i
relevantă pentru imaginarul acestui reflexiv pierdut printre
minimalişti. Esenţială rămîne perspectiva contemplării
eşecului suportabil, cînd memoria converteşte obscuritatea
împovărătoare a experienţei: „acum pot reflecta la asta/
fără să mă simt deplorabil aşa cum/ după o vreme celulita
tristă a feselor consoartei/nu-ţi mai dă frisoane“.
Insistînd ca propria existenţă
„să aibă doza ei de dramatism“, subiectul liric acceptă,
privind înapoi (auto)parodic – dinspre Date personale spreArta scalpării –, burlescul revigorant al resemnării: „fiecare
merită ceva consolator pe lumea asta:/ un sul de hîrtie
igienică, un animal de casă// ori o pară tăiată-n două în
miezul verii –/ şi-i singurul moment bun din întreaga zi“.
Cîtă vreme melancolia se reduce la gestul „de a lenevi cu
mîna în dreptul inimii“, simulacrul convenţiei rămîne
singurul rezonabil, chiar terapeutic: „mă străduiesc să găsesc
o cale de a comunica/ nu pricep de ce dar toţi par s-o facă/
inclusiv laur care a devenit bărbierul ospiciului“.
Fără stridenţe stilistice flagrante,
inegal doar atunci cînd plictisul îi invadează
dispoziţia de artizan, T.S. Khasis păstrează vag ceva din
imaginarul Liliecilor sorescieni, deşi nu-i preocupat de
surprinderea mentalului colectiv. Sociografia aplatizantă a sărăciei
(„urmărindu-i îmi dau seama că foamea doboară un om/ mai
repede decît frica, decît dragostea“) şi depresia
scînteietor de lucidă („vreau să zic că nu-i uşor de
suportat să te trezeşti/ […] vreau să mă autoînduioşez
dar nu-mi iese“) trimit original spre universul din Ieudul fără
ieşire sau Arta Popescu, iar livrescul subteran, aproape
insesizabil, din Pe datorie şi, de asemenea, lentoarea epică
trădează intersectarea cu inconfundabila voce ivănesciană. Poet
substanţial, dacă nu cumva singular raportat la galeria poeţilor
douămiişti, Khasis se-ntîmplă să fie încă un poet
insuficient comentat, deşi inclusiv scepticismul său histrionic,
sublima lui dezinteresare frămîntată („khasis adevăru-i că
nu poţi scrie cînd vrei/ nici nu te preocupă soiul acesta de
evoluţie“; „viitorul meu poetic/ micşorat în alimentară
printre rafturile / încărcate-n prostie cu pîini“) îl
recomandă pe deplin.
T.S. KHASIS
Pe datorie
Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011, 114 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters