OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eseul de mai jos – ramas pina astazi inedit, cuprins totusi, cu o mica parte a sa, in romanul O singura virsta din 1975 – face parte dintr-o carte care, sub titlul Locul revelatiei, pune la un loc aproape toate textele scrise de Radu Petrescu pe marginea artelor plastice. Ingrijita de doamna Adela Petrescu, sotia scriitorului, cartea e impartita in mai multe sectiuni care aduc in discutie repere ale traditiei romanesti si universale, creatia unor artisti contemporani, dar si relatia dintre arta si viziunea infantila sau aceea dintre arta si arhitectura in cazul unor orase romanesti, pline de un farmec pe care numai Radu Petrescu a stiut sa-l vada. In carte sint cuprinse si fotografiile realizate de Radu Petrescu in martie 1966 la expozitia Henry Moore de la Sala Dalles.

Facind un pas spre arhitectura, sculptura impune spatiului structuri in care privitorul e chemat sa traiasca. Unealta si secretie a formelor cu care Henry Moore a populat universul nostru spiritual, spatiul instituit de acestea tine de arhitectura sublima a elementelor: aerul care taie umanul din stinca informa, apa cu izbiri eterne, victorioasa in acelasi fel si cu acelasi rezultat in lupta cu monstruoasele aglomerari de materie lutoasa, zdrobitoare, inerta, aceasta materie ea insasi, pamintul, si focul care celebreaza lumina si umbra. Travaliul lor este atit de adinc marcat in rezultatele sale, incit daca s-a simtit foarte insistent nevoia plasarii in natura, in aer liber, a grandioaselor figuri, aceasta nu a fost decit un mod de a constata prezenta efectiva in jurul lor a naturii esentiale. Inaintea statuii, Henry Moore a gindit focul, apa, aerul si pamintul si poate de aceea primul sentiment, covirsitor, al privitorului operelor lui este sentimentul sublimului.
El da o semnificatie umana punctelor in care elementele converg si umplind astfel cu figuri majestuoase (majestuosul este in acelasi timp terific si linistitor) cerul gindirii noastre, asa cum astronomul stringe pentru noi prin magia unor nume astrele in formatiuni coerente, opera lui ne reveleaza aspiratia catre inaltul unde hotarul dintre universul uman si cel natural nu mai este insemnat decit printr-o negura lichida, himerica.

O caracteristica a acestei aspiratii este nu singularizarea, ca in experientele care au precedat-o, ci sinteza. Astfel este evident, alaturi de rezolvarile simplificatoare fie in sensul vechii sculpturi mexicane, fie in acela abstract (Figura cu corzi, nr. 1, 1937), interesul pentru anatomia umana intr-o viziune care, prin Rodin, socotit de Moore deschizator de drumuri cu Medardo Rosso si mai tirziu cu Brancusi, in innoirea artei duce, indarat, pina la Michelangelo. Amploarea exacerbata a musculaturii corpurilor sculptorului toscan pare sa tinda catre infinitul daruit lor acum printr-o geniala inventie de Henry Moore.

De altfel orice artist vrednic de acest nume actualizeaza in opera lui intreaga arta care l-a precedat, asa incit figurilor culcate ale lui Moore le raspund din departare, din spatele mormintului Medicisilor, personajele culcate la festinuri mortuare de pe monumentele tombale romane sau, si mai de departe, cele de pe zidurile criptelor etrusce. Sinteza reprezentind, dupa spusele artistului, prezenta nerezolvata a contrariilor, opera lui potenteaza pina la limitele terorii semnalate de Herbert Read, sentimentul umanului, al vietii prin urmare, prin acest simbol funerar, traire a mortii ineluctabile. „Eu personal cred ca intreaga viata e un conflict; aceasta trebuie stiut si acceptat. Fiecare din noi trebuie sa moara si moartea este opusul vietii... Cred intr-adevar ca in marea arta, adica in creatia pe care eu o consider mare, acest conflict este ascuns si nerezolvat“.

Si in fine, pentru a se situa definitiv la altitudinea incomensurabila la care creatorul lor le-a gindit, aceste statui gasesc mijlocul de a ne determina sa ne rotim planetar in jurul lor, ele raminind intr-o intangibila, definitiva imobilitate manifestata uneori cu o feroce vointa, ca in Figura culcata din 1951, dar insotindu-ne in acelasi timp in miscarea noastra gravitationala cu un sir de metamorfoze alcatuind prin necontenita lor desfasurare sfera culcata, tinzind spre ovoid (si in crearea acestui ovoid ideal intrevad legatura cu Brancusi) care le izoleaza in absolut, dar le si dezvaluie intreaga semnificatie. Ma refer, cum se intelege, la Figurile culcate din 1951, 1957, dar si la cea alcatuita din doua piese, din 1960, purtind in catalogul expozitiei de la Bucuresti numerele 12, 24 si 25 si carora in expozitie li s-a dat locul central alaturi de piese apartinind altor zone ale creatiei sculptorului, cum ar fi grupul Doua figuri asezate (1952-1955, catalog 16), Marele tors (1962-1963, catalog 30), Motiv vertical nr. 8 (1956, catalog 22) si cele doua studii osteologice, Muchie de cutit (1962, catalog 20) si Triplu drum (1964, catalog 32). Pentru ca daca orice statuie lasa loc privitorului sa se roteasca in juru-i, expunind variatiilor luminii doar previzibila anatomie, fiecare dintre cele trei figuri culcate aduce in lumea noastra un simbol, transmisibil doar prin parcurgerea integrala a metamorfozelor ei si, bineinteles, parcursul acesta incepe si se incheie in puncte determinate, fapt de mare importanta, asupra caruia a atras atentia si sculptorul cind, vorbind despre o lucrare a sa in care a incercat sa creeze forme si spatii inseparabile, a indicat ca lucrarea respectiva trebuie privita nu din fata ci „in lungime – de la cap spre picioare“, bratele, trunchiul, picioarele, coatele fiind astfel forme ce populeaza un tunel care se strimteaza.

In ce priveste figurile culcate de care am vorbit, am sentimentul ca, pentru calatoria in jurul lor, artistul a lasat o indicatie secreta identificabila, pina la urma, in acel mic, suprem promontoriu al constructiilor sale, capul, foarte important deci nu numai prin expresivitatea lui plastica si prin accentuarea in contrast a monumentalitatii acestor constructii. La Figura culcata (II) din doua piese (1960, catalog 25), imagine a barbatiei, spirit si materie net separate ca de un tais de ape, de o parte vultur suspendat in cer cu aripile desfacute si om consular, in lacticlava, pe reversul frontal, si de alta parte, la nivelul imediat inferior, poarta de castel flancata de turnuri si contraforti, si in tot, coexistind cu acestea, o descriptie de faleza abrupta si insule stincoase, torsiunea capului spre stinga impune inceperea drumului in acest sens, din dreptul umarului drept (vazut din spate) spre stinga pe dinaintea genunchilor, pina la descoperirea bustului glorios mutilat.

Capul figurii culcate din 1957 (catalog 24) privind cu barbia ridicata intr-o departare deocamdata enigmatica arata, pe deasupra genunchilor zdrobitori, desfacuti intr-o miscare de foarfece si lasind contemplarii, printre ei, un lung tunel deschis circular, la capatul opus, intre bust si brate, spre dreapta – si urmind acest indemn te afli deodata, in momentul in care ai ajuns sub ochii care continua sa nu te zareasca si nu te vor zari niciodata, in fata unei deschideri ca de vagauna, de straturi tectonice prabusite, larga, sub arcada piciorului drept cu genunchiul ridicat, in fundul careia palpita concav si golas pintecul si am ramine cu un sentiment de animalica impudoare, daca inca un pas inainte nu i-ar elibera acestuia capatul inferior, ascutit si rotunjit ca un ou, descoperind ca pintecul este in realitate un pintec de matca, de insecta imens ploditoare, si ca departarea spre care capul, acum cu totul intors de profil, priveste atit de intens, este aceea populata de generatiile viitoare, rod al acestei nascatoare de viata.

Forma intreaga, cu toate cele trei ipostaze succesive si complementare ale ei traieste, ca si lucrarea de care am pomenit inainte, in element neptunic, avind ceva din alungirea si masiva svelteta a unei corabii. In partea opusa provei genunchilor, parul se desfasoara si flutura ca un steag. Steag, cirma a ambarcatiei, dar si fata secreta a acestui Ianus bifrons, orientind spre ipostaza anonima a existentei sale, spre o privire din spate, unde privelistea este ocupata doar de git, umeri, de lungul tunel intrevazut ca o promisiune prin indoitura bratului si de aspectul dorsal al pintecului, care aici atirna, proeminenta incitanta si vertiginoasa, ca un cord exterior, fixat cam pe la mijlocul trupului. Este si un umor grandios, shakespearian.
Figurare a eternitatii feminine, organizatorii expozitiei au plasat-o semnificativ vizavi de figura culcata compusa din doua piese – si intre ele, mai la o parte, o a treia compozitie, din 1951 (catalog 12), ne prezinta o tevarie neagra, o pisica infipta pe labe, un animal fabulos prin desfasurarea ca de cozi multiple a picioarelor, cu genunchii ridicati si apropiati intr-o miscare de pudoare mondena.

Aceasta incredibila fiinta fara maruntaie se dovedeste a fi, prin sinul cazind ca o punga angulara, o femeie, de data aceasta imbracata; rochia, sugerata prin incizii fine, o stringe ca intr-o armura. Capul insusi, care vazut de sus releva ciulirea a doua urechi feline, pare o casca damaschinata, prin viziera careia ne atintesc ochii, cruzi, reci, de o nebuna altitudine, iar pumnul sting sprijina pe soclu o manusa razboinica. O imagine baudelairiana imi vine irezistibil in minte. Nu stiu, de altfel, de la Baudelaire incoace, un alt artist care sa fi proiectat in mit cu atita putere, apropiata de halucinatie, rezultatele meditatiei sale asupra naturii umane. In ochii care scurma, resping si sfideaza, licareste o tainica invitatie. Urmind-o, claviculele, umerii si omoplatii aratarii de bronz se trag indarat, indoiti ca un arc, tevaria coapsei din dreapta se ridica de pe soclu rasturnind tot corpul spre stinga, ajuns linga umarul ei drept un abis se casca sub stern ca o gura deschisa prin intinderea picioarelor-cozi desfacindu-se acum cu un ritm de valuri ce se ostoiesc pe masura ce te apropii de cea mai inalta proeminenta a genunchiului, dominate de intinderea exasperata a pieptului, si cind, in fine, ajungi la picioarele ei, genunchii s-au apropiat, corpul s-a recompus inchizindu-se in armura rochiei si capul incoifat, cu viziera lasata, a acestei negre Bradamante, se intoarce ostentativ de la privirile care o cauta, atintindu-se aiurea, cu aceiasi ochi penetranti, de gheata, ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat.

Aceasta masinarie de ciolane si vulve in macinare continua, afirmind insa la primul contact, frontal, atita imperioasa vointa de nemiscare, isi afla in opera lui Henry Moore un contrariu absolut. Este vorba de marea piesa dedicata de sculptor maternitatii.
Artistul nu este un orgolios sau un mizantrop, misogin cu atit mai putin. In Maternitatea din 1960-1961 (catalog 26), Moore da masura nu numai a patrunderii sale vizionare, ci si a tandretii cu care considera umanitatea. Aceasta lunga, patetica femeie, al carei corp s-a transformat intr-o covata pentru dospit aluatul noului nascut, acest cap, sediu al individualitatii, resorbit in umarul aplecat ocrotitor deasupra pruncului inca inform, aceasta gaura indicibila, sfisiind trupul matern, musculatura de cal mort de osteneala, asa cum sculptorul va fi intilnit nenumarati pe drumurile primului razboi mondial, sint elemente de un profund adevar, cu atit mai adevarate in dramatismul lor esential si cu atit mai miscatoare cu cit coapselor, coloanei vertebrale si umerilor, vazuti din spate, artistul le menajeaza urme din splendoarea formelor feminine tratate rodinian. Un violoncel cu coardele devastate zamisleste din sine altfel de cintec.

Toate aceste figuri rezulta din intimul schimb dintre artist si materia lui. Aceasta din urma nu primeste numai impulsurile vointei sculptorului, ci manifesta la rindu-i, concomitent, o vointa de care arteficele stie sa asculte armonizindu-se ei in asa fel, incit forma rasare din materie ca focul din ape, dimineata, radiind de forta si vitalitate. Piesa atomica (1964, catalog 31) reprezinta o intruchipare a acestei forte aurorale, a geniului creator, benefic.
Sculptorului care a meditat atit de complex asupra omului ii mai raminea sa gaseasca pragul ultim care desparte, dar si uneste omul de univers si l-a gasit in calcarul despuiat, in fantasticele forme osteologice, in a caror mutenie ca si absoluta se aude totusi murmurul unei organizari rationale primordiale.