Nu cred că Alina Nelega şi-a propus
să facă un spectacol pentru puştime – să circumscriem, cu acest
cuvînt, vîrsta adolescenţei tîrzii, cu precădere
uitată cînd vine vorba despre oferta teatrală şi categoriile
de public. Cu atît mai mult, cu cît la Odeon se montează
„pentru oameni mari“ – sau se întîmpla exclusiv
asta înainte de deschiderea noii săli, de la subsol, al cărei
program dă semnele căutării noilor spectatori. Dar s-a dovedit că
această montare a „teatrului de pe Calea Victoriei“ puştimii îi
cade surprinzător de bine. Deşi nu încearcă deloc să
mîngîie tineretul în sensul blănii.
O poveste – o aproape falsă, aproape
tipică „poveste de cartier“ sau de mic oraş – în 13
tablouri pe ritmuri adevărate de hip-hop şi break-dance (pe muzica
şi în interpretarea actorilor înşişi), graffiti.drimz
aduce pe scenă o mînă de studenţi de la UNATC (11, mai
exact), în rolurile a şase tineri ale căror legături sînt
mai degrabă accidentale: colegi de şcoală, cu părinţi care se
cunosc şi se frecventează, vecini de apartament (Sorin o aude,
astfel, pe Fatacarefuge plîngînd noaptea). Există o
istorie în aceste relaţii de încărcată vecinătate –
piesa e una din categoria „felie de viaţă“, oprindu-se asupra
unui anume moment, cu grad mare de semnificaţie, din existenţa
„personajelor“, la care, însă, aceasta nu se rezumă. Un
stop-cadru pe traseul evoluţiei de la copilărie la altceva,
încadrament marcat şi de alternarea spaţiilor, de interior şi
exterior, prin panouri pe rotile, spaţii la fel de bidimensionale ca
şi desenele de graffiti. Faptul că se întîmplă ceva cu
adevărat grav, cu adevărat definitiv – bunica bolnavă de
Alzheimer moare brusc, se lămureşte misterul subtilizării unor
droguri, s-ar putea ca cineva să se sinucidă şi altcineva să fie
ucis –, nu aruncă în aer această lume, nu sîntem
într-o tragedie antică, iar dramaturgul/ regizoarea nu e o
natură melodramatică.
Tema/ temele din graffiti.drimz –
hăul generaţional care-i desparte pe copii de propriii părinţi,
deruta trecerii de la copilărie la maturitate, dorinţele de
emigrare ale liceenilor vremurilor noastre – nu sînt străine
nici de scriitura anterioară a Alinei Nelega, nici de „problematica“
artistică recentă. Aici, însă, există aproape un suflu
cinic; nu există buni şi răi în conflictul
intergeneraţional, şi unora, şi altora, şi fiilor, şi taţilor,
şi fiicelor, şi mamelor le e foarte, dar foarte frică. Are, în
finalul spectacolului, Florin Zamfirescu (un părinte blînd,
ciuca bătăilor tuturor), o tiradă de înjurături şi
blesteme de un rafinament şi complexitate cu totul neaşteptate,
toate gesturile lui, în noul context, la noul şut în
fund pe care riscă să-l primească, toate, aşadar, îndreaptă
către banala revelaţie a celuilalt în impredictibila dinamică
adulţi-tineri.
În versiunea scenică de la
Odeonul bucureştean, tinerilor rolurile le sînt atribuite
individual, în timp ce Florin Zamfirescu e singurul tată din
peisaj, iar Cătălina Mustaţă joacă toate partiturile adulte,
bunică de mult cu minţile rătăcite/ mamă iresponsabilă şi
infantilă/ mamă-văduvă grijulie şi construind mituri. Sigur că
e mai „simplu“ să lucrezi cu un singur actor pe astfel de
personaje episodice, însă abordarea pare mai complexă de atît
– e vorba inclusiv despre asemănări şi individualităţi şi
despre alternarea privirilor, despre echilibrul fragil între
cine, cum se vede.
În rest, se cîntă, se
dansează, corul şi intervenţiile de grup pe ritm de hip-hop au o
funcţie dramaturgică accentuată şi aproximează moduri
alternative de a vedea textul nou în scenă. Dar aş zice că
inovaţia formală în montare contează prea puţin aici.
Povestea şi vocile ei sînt, în mod sigur, mai
importante.
Teatrul Odeon, Bucureşti/Fundaţia Universal Artists Unforgettable
graffiti.drimz de Alina Nelega
Regia: Alina Nelega
Scenografia: arh. Gabriela Albu
Grafica: Alexandra Albu
Muzica: Horia Butnaru & Răzvan
Alexe
Cu: Cătălina Mustaţă, Florin
Zamfirescu şi studenţii Răzvan Alexe, Aida
Avieriţei, Horia Butnaru, Liviu Chitu, Eduard Haris, Silviu
Mircescu, Silvana Negruţiu, Smaranda Pasnicu, Miriam Rizea, Horia Suciu, Sorin Şaguna