OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asa cum arata ele astazi, in prag de 2007, teatrul si filmul romanesc par sa nu comunice in mod efectiv decit prin utilizarea accidentala a uneia si aceleiasi forte de creatie/ munca de baza: actorul. Nu sint foarte sigura cum stau lucrurile in mediile de film, fiindca nu mai am de decenii contacte directe cu lumea cinematografiei, altele decit cele de spectator. Insa lumea teatrului pare, in mod straniu, oarba si surda in raport cu filmul, ori macar programatic reticenta. Marea majoritate a creatorilor de teatru de peste patruzeci de ani, in special regizori, dar si dramaturgi ori scenografi, alaturi de o buna parte a actorilor insisi, nu merg la cinematograf decit rar si par, sau doresc sa para, a-l trata cu o privire superioara. Sigur, cu ceva vreme in urma erau si aici mode „de gust“, unele au ramas chiar intepenite, aceleasi: ele se refera primordial la regizori teatralizanti, deja de mult patrimonializati, sa zicem Fellini, Greenaway, eventual Forman, partial Ridley Scott (cel de pina la Alien, inclusiv). Despre localnici? Abia daca e vorba de Pintilie, si asta in primul rind pentru ca... e la origini regizor de teatru; si pentru ca... De ce trag clopotele, Mitica? De fringhie, of course...

Desigur, e foarte posibil ca tinerele generatii de regizori de teatru sa fie mult mai permeabile si, in consecinta, mult mai competente in cimpul cinematografic. Unii chiar se iau la trinta cu ecranul, cum e strania si singulara situatie a lui Radu Nica, pentru care Kaurismaki, Scolla sau Kjeslowski devin sursa, asa cum prozatorii sint sursa, adesea, pentru ecranizari (iar, mai nou, filmele vind ulterior produsul numit novelisation, care noua, romanilor – culti dar mai ales culturali – ni se par, in corpore, barbarii). Altii, utilizind curajos si empatic artele video sau designul computerizat, n-au incotro si viziteaza profesionist cimpul vecin, macar pentru a se pastra in forma. O categorie formata, din pacate, dintr-un singur element e... Florin Piersic jr. Dar cit de simptomatica e aceasta categorie...!
Si totusi, autoambalarea in borcane etanse a celor doua arte face, inca, legea la noi. Iar acest proces autist, cu constiinta de sine, pare cu atit mai inexplicabil cu cit lucrurile n-au stat deloc asa pina nu foarte demult, abia cu citeva decenii in urma. Cit despre privitul pe fereastra, in alte gradini, chiar n-au stat niciodata asa. Bergman facea teatru chiar si cind devenise sef de scoala cinematografica, Pinter a jucat in filme cu duiumul si si-a ecranizat entuziast unele (capod)opere, marile piese de teatru din ultimii cincizeci de ani, de la cele bulevardiere la cele sofisticate, au devenit filme de referinta (de la Priveste inapoi cu minie la Amadeus si de la Cui ii e frica de Virginia Woolf la Closer, ca sa nu mai vorbim de fluviul TV Ingeri in America, ori de sfruntatele „teatralizari“ din ciclul Dogville, Manderlay).

Cum si de unde aceasta paguboasa incomunicare e greu de spus; si, mai ales, ar necesita o investigatie de nuanta la nivelul evolutiei mentalitatilor in mediile culturale. Insa intrebarea, la care nu imi permit sa dau un raspuns ferm, nu inceteaza sa ma macine de vreme indelungata. Ea poate deveni una acuta mai ales dupa ce te arunci sa citesti o carte aparuta cu nu mai putin de sapte ani in urma, despre care s-a scris nepermis de putin. O carte unica in felul ei si obsedanta pentru autorul acestor rinduri. E vorba despre Istoria critica a filmului romanesc contemporan, de Valerian Sava (pentru cei care nu s-au ciocnit, din pricina precarei distributii, de aceasta carte, precizez ca a aparut la Editura Meridiane, in 1999, ba chiar se mai gaseste prin unele librarii).
Ce-as putea eu face nu e sa raspund, cel putin acum, unei asemenea surse de anxietate, ci doar sa propun aruncarea unei punti de istorie critica, simultan demantelind politicul dar si pulsiunile estetice, dupa exact cincizeci de ani de la, probabil, cel mai straniu moment de confluenta a celor doua arte. O confluenta in buna masura ratata.

- Locul, timpul, naratiunea
In istoria noastra culturala de sub comunism, 1957 ar trebui tratat ca un moment dintre cele mai ciudate, si pentru a elucida ce s-a intimplat cu adevarat atunci ar fi nevoie de reunirea eforturilor istoricilor politici specializati in comunismul romanesc, dar si, probabil, a unora care au perspectiva mai generala asupra intregului cimp al... „lagarului“. Legatura cu 1956 al maghiarilor, care acum ar parea inevitabila, pare dinspre virfurile diriguitoare ale culturii romanesti una mai degraba cetoasa, greu de tratat in termeni de directa determinare. Si totusi, e imposibil ca disparitia lui Stalin in 1953 si revizuirile hruscioviene din anii urmatori sa nu explice in adincime framintarile surde, bine ascunse de ochii cetateanului de rind, care se petrec inca de la inceputul lui 1956, nu numai la noi ci si in jurul nostru, dupa gardul de sirma al jumatatii necajite de Europa. Dar, sa raminem la fapte, atitea cite pot fi ele investigate liber, in marile biblioteci, nu in arhivele in care se intra cu permis special.
Pe de-o parte, dictatul ideologic primar, al normativelor „intetirii urii de clasa“ si „realismului socialist“, slujit de noua nomenclatura „specializata“ (adesea – dar nu totdeauna – subculturala) pare a se trage brusc, ca prin farmec, un pas inapoi. Dintr-o data, vocea putinelor reviste cu pretentii culturale se schimba, dar asta in primul rind fiindca e schimbata conducerea lor. Iesit dintr-o dramatica si nedreapta detentie, George Ivascu este numit director al Gazetei literare (viitoarea Romanie literara, botezata mai intii dupa surata sa ruseasca), pentru a se muta imediat la oficiosul cultural Contemporanul. Chiar la nivelul de decizie se petrece o mutatie de adincime, cam pe toate palierele importante, de la Ministerul Culturii la conducerile ziarelor si editurilor, ba chiar la cel al proaspat organizatei cinematografii (Directie, Studiouri).

Ipoteza pe care o propuneam, cu ani in urma1, drept posibila motivatie a acestei aparente – si incredibil de scurte, spre deosebire de fenomenele similare petrecute in tarile din jurul nostru – „schimbari la fata“ din cimpul culturii se confirma numai partial daca tinem seama de lectura analitica paralela, asupra cinematografiei aceluiasi interval, facuta de Valerian Sava. Presupuneam in cartea mea ca momentul 1956-1957 combina accidental, dar fericit, usoara relaxare politica post Stalin cu constiinta dirigentilor de partid ca sistemul etatist-comunist a inceput sa functioneze, e, va sa zica, pe roti, si nu mai poate fi rasturnat. In plus, toate acestea amestecindu-se aleatoriu cu o schimbare de generatie, care face trecerea de la era doctrinarilor stricti, fanatici semianalfabeti sau oportunisti de profesie, la una a „gulerelor albe“, trecute printr-o profesionalizare oarecare, fie ea locala sau probata prin scurte sau mai lungi burse la Mecca moscovita. O presupunere pe jumatate adevarata, insa, ce tristete, numai pe jumatate!
Ceea ce, dupa ani de scormonit numai in cosul cu documente teatrale, atitea cite sint, parea – in buna masura – o miscare unica de omogenizare a unei etici profesionale si a unei estetici specific teatrale, plina de curaj si coerent coordonata, stringind, macar o data intr-un secol, suflarea noilor generatii de regizori de teatru umar la umar, astazi se dovedeste un spectacol reusit, cu consecinte fructuoase, dar mult mai putin... eroic, cu regizorii reali ascunsi la balcon. Acel... BALCON.

- Revizitarea micii revolutii
Fiindca, revelatie, cartea lui Valerian Sava scoate la lumina, cu mult mai multe argumente dintre cele... oficiale, de sertar/arhiva, faptul ca, simultan, in lumea filmului se punea la cale, cu strategii similare si efecte organizationale mult mai putin fericite, cam acelasi fel de... lovitura de palat2. Puse unul linga celalalt, chiar daca discursul si stilistica difera, Referatele prezentate in Consfatuirile surori ale „oamenilor de teatru“ si ale „creatorilor de film“ (1957) acopera, in buna parte, cam aceleasi teme. Tema profesionalizarii artistice a regiei, tema autenticitatii universului evocat de opera, a elaborarii imaginii cu functie simbolica; tema debilitatii textelor de baza, oficial aprobate: in cazul teatrului, piesa cu subiect prefabricat si aberant directionat ideologic, in cazul filmului, un ipotetic „scenariu literar“ sacrosanct, independent de o viziune unitar-filmica, s.a.m.d.
Sagetile artistilor scenei sint mai drastic trimise catre Institutul de teatru si catre institutiile teatrale conduse de nespecialisti; pe cind cele ale lui Victor Iliu, mult mai moi si mai robite limbajului lemnos, lovesc mai degraba (fara s-o declare direct) in sistemul draconic si supraetajat de cenzura, in care domneste o mina de oameni aproape fara nici o legatura cu nou-nascuta industrie de cinema. Insa, in fond, miscarea e una simptomatic unitara si urmeaza, in ambele cazuri, o desfasurare strategica identica.

––––––––––––––
1. Vezi in acest sens partea a doua, Reteatralizarea, in Teatralizarea si reteatralizarea in Romania. 1920-1960, Cluj, Editura Eikon/Biblioteca Teatrul Imposibil, 2003
2. Metafora „loviturii de palat“ imi provoaca fiori pe care oricine dintre cei deja maturi in 1989 ii poate impartasi, probabil. Cu certitudine, putini dintre cei direct implicati, din „Cenaclul tinerilor regizori“ de exemplu, in cazul oamenilor de teatru, sau din „Cercul de creatie cinematografica“, in cazul celor de film, puteau avea, la momentul respectiv, perspectiva completa a micii-marii manipulari. Unii e posibil sa o fi avut, lucrind... cu voie de la stapinire.

Altii, cei mai multi, implicati ingenuu in dezbaterile de presa si in bataliile cu „critica de specialitate“, e de presupus ca intrasera cu onestitate, cind nu cu desperare, intr-un real efort de resincronizare cu lumea... normala. intr-un efort de constructie pe fundamente mai solide, estetice, a propriilor opere, a propriei cariere. Pe de alta parte, imi e imposibil, astazi, sa nu-mi amintesc o scena (cu greu scapata de cenzura) dintr-un film aproape uitat al anilor ’80, Horea (un scenariu drastic ciopirtit, semnat de Titus Popovici). Horea venea intr-un sat motesc, sa-i cheme pe satenii obiditi sa se alature rascoalei, si acestia il ascultau linistiti, cu popa in frunte, retragindu-se apoi cu spaima. Pina cind Horea scotea din sin „hirtiile de la imparatul“, indreptindu-le spre ochii popii, care ar fi trebuit sa confirme faptul ca Iosif II e de acord ca romanii sa-si afle singuri dreptatea. Numai ca popa motesc era... analfabet: el confirma de rusine, cu ochii pe pecete: si toata suflarea pleaca, entuziasta, la rascoala cu voie de la imparat...