OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unii artisti sin teatru si filmt circula liber dintr-un cimp in altul, atit in echipa care (aparent) conduce atacul, cit si in cea care betoneaza apararea. Iar altii circula liber nemiscindu-se din loc, pozitionati simbolic, ca statuile, la centrul terenului, fara insa sa arbitreze partida. Nume care sint azi celebre: de exemplu, Liviu Ciulei, in exact acelasi moment, 1956-1957, era deja autor al multdiscutatei productii cu Eruptia(in care va lansa si citiva dintre constantii lui colaboratori ulteriori de la Teatrul Bulandra), dar si autor de interventii in dezbaterile de presa dedicate (strategic) de Contemporanul mai intii regiei de teatru, apoi celei de film; dar si autor de eseu programatic, centrat pe reteatralizarea scenografiei, in revista Teatrul; dar si al exceptionalei montari cu Omul care-aduce ploaia, piesa de rezistenta in desantul regizoral din toamna 1956 si primavara 1957. Sorana Coroama Stanca este, pe rind, de citeva ori cronicar polemist de film (inca din 1954) si scenarist la Afacerea Protar (dupa Ultima ora de Mihail Sebastian), dar si unul dintre conducatorii evidenti si vehementi ai insurectiei regizorale din teatru.

Asta nu-i mare lucru! In spatele ambelor mini-revolutii nu se ascund doar Ioan Florea de la Cultura si Paul Cornea de la Directia teatrelor (ma rog, daca nu e altcineva si in spatele lor). Fiindca medierea mesajului, oricit de sofisticata, se produce prin presa, brat inarmat al partidului. Inainte de a deveni responsabilul cu teatrul in redactia Contemporanului, descleind reactiile de reflex la raportul secret al lui Hrusciov, Valentin Silvestru, autor in acel moment de texte critice dramatic ideologizante, atit despre teatru cit si despre cinema, e... redactor-sef la Buletinul intern al Directiei Generale a Cinematografiei din acelasi minister. Buletin pe care il transforma in... revista. In ambele gireaza, machiavelic protector, debutul sau devenirea unei intregi noi generatii de cronicari si critici recrutati din Filologie (unde preda ca asistent): lucru meritoriu, daca il privesti ca pe o sansa acordata tinerilor viitori specialisti, dar care poate fi privit si ca o investitie tactica intr-o viitoare retea de putere.

De partea, bogata, a rezistentilor... expirati (sau macar expirabili), marele necunoscut, astazi, Dinu Negreanu1, regizor improvizat de teatru, uneori chiar director de teatre, si in Bucuresti si in tara; dar si regizor de filme proletcultiste jalnice (Nepotii Gornistului, pe un scenariu de... Camil Petrescu (!!!) si Mihail Novicov). Camil, ca si Sadoveanu, celalalt academician ecranizat, tace insa vast in ambele batalii sau abia mormaie platitudini; primind drept recompensa pentru chinurile indurate stoic cu piesa epopeica Balcescu (si in teatru, si in rescrierile scenariului pentru un viitor film, niciodata realizat) conducerea revistei Teatrul, aparuta chiar in iulie 1956.
Unul dintre jucatorii de virf ai terenului advers este vedeta comediei satirice proletcultiste, Aurel Baranga, si el din cind in cind aflat in fruntea bucatelor teatrului, dar si pe lista preferentiala a cinematografiei, fie ca virtual scenarist, fie ca teoretician si cronicar improvizat, dar nu mai putin dogmatic. Un altul e, in fine, marele meu erou negativ, acest amestec de Dottore cu Pantalone al teatrului romanesc interbelic, azi binecuvintat cu nume de companie teatrala, Sica Alexandrescu. „Artistul Poporului“ are parte si de gigantescul prim turneu in strainatate (girat de tinarul director Paul Cornea), la Paris, la Théatre des Nations, si de, in ordine: un volum publicat rapid, dedicat extraordinarului succes parizian cu Scrisoarea pierduta, un film-inregistrare a piesei, direct de pe scena, dar prezentat la vremea respectiva ca film artistic; ceea ce naste in cimp cinematografic reactii dintre cele mai... diverse, aproape polemice. La cele de mai sus nu ar trebui sa uitam sa adaugam voluminosul opus de marturii metodice de creatie ale aceleiasi Scrisori pierdute, pe model stanislavskian, tocmai bun de predat la Institutul de Teatru si Film (de ce nu, poate chiar la ambele facultati deodata!).

Pe de alta parte, critica insasi cunoaste o circulatie destul de alerta pe puntea dintre teatru si film. Nu numai Valentin Silvestru va naveta intre cele doua aripi ale castelului, ci si Ecaterina Oproiu, deja un critic de film cunoscut si cu personalitate, care colaboreaza cu cronici ample la proaspat aparuta revista Teatrul, nu numai la meteorica dar promitatoarea revista Film. Ba chiar si (fara a intra in polemici si pastrind precauta pozitie de statuie la centru) magistrul Tudor Vianu, pus probabil sa linisteasca spiritele si intr-un salon, si in celalalt. Se adauga actori cu condei, mai ales dintre cei deja egali cu propriile busturi de bronz; si se scad absente asumate, cum e cea a lui Ion Sahighian, prezent in disputa de la conferinta artistilor teatrali, dar deja despartit de logodnele cinematografice de dinainte de razboi2.

- Concluzii timide
La prima vedere, deceniul intunecat, obsedant si, azi, atit de exotic, are si el, vorba legendarului Pirgu, „partile lui“... La a doua vedere, ceea ce parea un reflex natural de aparare si reevaluare a propriei traditii, fie si un reflex limitat de chingile grele ale aparatului ideologic-represiv, pare sa fie, de fapt, mai degraba o alta „sincronie“. De data asta cu Estul, nu cu Apusul. E posibil ca miezul launtric al mutatiilor de generatie politica sa vina direct din curentii demascatori ai stalinismului, provocati de raportul hrusciovian. Cu tristete sceptica as adauga aici ca vintul revolutiei maghiare nu pare sa produca, de fapt, nici un soi de stranut in imperiul literelor, teatrului si filmului romanesc. Iar asta nu se poate explica, cu onestitate, numai prin forta represiva a aparatului politienesc. In plus, schimbarea la fata, reala si chiar, in cimpul teatrului, consecventa si definitiva – iar in cimpul filmului explicabil mai lenta si mai contorsionata – pare a avea drept fundament, deja, o incredere nemarturisita, dar omogen impartasita, in salvarea estetica: colac de salvare, panaceu si insula paradisiaca, toate la un loc.

Deocamdata, in uluitorii ani 1956-1957, strategia cirmacilor e... dezbaterea, care inlocuieste provizoriu demascarea; iar tactica e critica constructiva, care ascunde sub un val transparent directiva preluarii puterii, „in mod principial“, pe baze de „competenta“. Cit despre entuziasmul vindicativ – si cu adevarat creator – al celor doua grupari paralele de „referenti“, oameni ai scenei sau ai ecranului, el da drumul robinetului exploziv, de aproape un deceniu obturat artificial, al expresiei. Numai ca acest entuziasm arata, atunci cind privesti si teatrul si filmul la un loc, foarte romaneste. Altfel spus, arata ca o ocazie bine speculata si straniu coordonata, dincolo de diferentele de virsta3, de stil si chiar de specializare stricta. Lasind manipulatorii sa te manipuleze, cu sau fara stiinta ta, poti capata avantaje de parcurs, iar acestea pot fi chiar benefice pentru toata suflarea. Fie ea si artistica. In fond, politica e arta compromisului. Iar atunci, la 1957, echipa „tinara“ a marcat un punct.
Au trecut cincizeci de ani, vreme destula si agitata. O istorie plina de meandre si de corectii de parcurs. Teatrului i-a fost la un moment dat mai usor tocmai pentru ca filmului i-a fost mai greu (daca ar fi numai sa ne gindim la intervalul 1983-1989), dar conexiunile inca nu sint decit vag schitate. Personaje, situatii, crize, dezastre mute si bucurii singerate, politruci de omenie si sacali cu costum de miorita, biruinte artistice, dar si dramatice gogomanii, platite generos din bani publici, stau inca sa fie investigate si reordonate intr-o sinteza adevarata. O istorie a relatiilor dintre conjuncturile politice si artele spectacolului, completa si „de incredere“, abia daca mai poate fi visata. Cite lucruri s-au pierdut dintr-un asemenea proiect numai pentru ca n-am stiut sa intrebam la timp pe cei care puteau raspunde? Cite documente s-au raspindit pe cine stie unde!? Cind te gindesti ca poti pierde sapte ani pina sa te intilnesti cu o carte necesara, aici, in propria ta tara! Dar daca nu te intilneai? Dar daca pe cele care ar trebui sa vina n-o sa le scrie nimeni, niciodata?

––––––––––––––
1. Emigrat in Israel inca din anii ’70.
2. Fiindca, si pentru asta cartea lui Valerian Sava este un si mai nepretuit instrument de lucru, aceste logodne, cu pulsiuni urmate de lungi pauze, se reveleaza dintre cele mai interesante, chiar daca documentele filmice au fost, in mare parte, distruse. De la inserturile filmice din spectacolul cu Insir’te margarite si productia legendara a Independentei Romaniei, pe banii proprii ai societarilor Teatrului National din Bucuresti (1911), la filmele bulevardiere – mai multe – ale Marioarei Voiculescu; de la comediile lui Marin Iorda la filmele, finite sau ramase din nefericire neterminate, ale lui Ion Sahighian si Ion Sava, duelisti si pe scena Nationalului (de la jumatatea anilor ’30 si pina la disparitia prematura a celui dintii). Ca sa nu mai pomenim de „colaborarile“ din primii ani de cinema de dupa razboi ale Mariettei Sadova, care imparte cu Iliu regia la Mitrea Cocor (!), ori de prestatiile scenaristic proletcultiste ale dramaturgului de lunga circumstanta Mircea Stefanescu, si cite altele...
3. Iliu e mult mai virstnic decit partenerul sau provizoriu, Ciulei, Ciulei e evident mai copt ca proaspetii absolventi Esrig si Penciulescu etc.