OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„in august 2005, Asociatia pentru educatie creativa PERSONA a transformat, cu sprijinul Romtelecom, un fost magazin de telefoane in Teatrul DESANT, primul spatiu-laborator de cercetare si experimente multidisciplinare din Bucuresti. Sediul, aflat la parterul unui bloc din zona Ion Mihalache/Turda, a generat, timp de doi ani, un numar impresionant de proiecte culturale si workshop-uri educative.

Cum contractul cu proprietarul spatiului – compania de telefonie fixa Romtelecom – a expirat si, din motive independente de vointa noastra, nu a putut fi prelungit, anuntam ca Teatrul DESANT isi suspenda activitatea pina la gasirea unui nou spatiu. Pentru echipa, DESANT inseamna work in progress; desi spatiul de desfasurare se poate schimba, DESANT continua sa militeze pentru aceleasi idei si noi formule de lucru.“

Astfel suna comunicatul de presa trimis saptamina aceasta de „responsabilul de comunicare“ al DESANT-ului, la aproape o luna de la inchiderea (la 31 august) a spatiului. Spatiu a carui administrare a fost o experienta din care ar fi multe de invatat si inca si mai multe de nerepetat.
DESANT a inceput sub auspiciile promitatoare ale unei colaborari intre o organizatie formala (PERSONA), alcatuita aproape exclusiv din oameni cu meserii legate de teatru (actori, regizori, scenografi, traducatori), si un grup informal pe cale (atunci) de a deveni un brand, alcatuit din regizori de teatru si dedicat sustinerii noii dramaturgii – dramAcum. Colaborarea a sfirsit inainte sa apuce sa inceapa in adevaratul sens al cuvintului. Cauzele sint obscure, dar legate de dificultatile (pina atunci greu de concretizat mental) si implicarea pe care le aduc cu sine administrarea unui „sediu“, mai ales cind n-ai bani sa platesti nici lumina, daramite o femeie de serviciu, ca sa nu mai vorbim de cheltuielile transformarii unui magazin in ceva asemanator unei sali de spectacol.

O lunga lista de invataminte pentru cei dornici de a pune pe picioare astfel de proiecte pot fi trase din experienta acestui centru cu nume de „teatru“. DESANT a fost primul (si in continuare singurul) spatiu artistic multidisciplinar cu totul si cu totul independent: fara finantare structurala din fonduri publice, fara a fi grefat pe structura (si sursele financiare) ale unui bar ori galerie, fara a reprezenta extensia cultural-comunitara a vreunei mari firme sau concern. A supravietuit din sponsorizari mai mici-mai mari (primul astfel de sponsor a fost Liana Macri, de la Caligraf/onlinegallery.ro, datorita careia DESANT-ul si-a capatat scaunele…) si din proiecte. Si de-aici vine si prima lectie a DESANT-ului: Nu! Cita vreme in Romania aplicatiile pe proiect nu-ti permit sa platesti incalzirea, e mai sigur sa faci un parteneriat pentru un spatiu decit sa-ncerci sa intretii unul propriu.

O alta lectie, mult mai importanta, e legata de lipsa unei culturi a independentei pe tarimul romanesc al artei. Faptul ca DESANT isi primea artistii pe baza de incredere – o incredere estetica, in ceea ce ei doreau sa faca, si una administrativa, lasindu-le intreaga libertate de miscare in spatiul pe care li-l punea la dispozitie – si nu a apelat niciodata la contracte cu ei nu s-a dovedit, paradoxal, de natura sa responsabilizeze, sa creeze sentimentul activ al unor obligatii morale fata de investitia de incredere facuta. in general (tot respectul exceptiilor), artistul roman (de teatru) e obisnuit din scoala sa i se cuvina, pe de o parte, si cu modul de functionare a institutiilor, care, in cazul in care nu sint teatre cu angajati meniti sa stringa dupa el, atunci asigura finantele necesare pentru asta, pe de alta parte.
Senzatia ca cineva se foloseste de tine, nu crede necesar sa dea mare lucru in schimb si are impresia ca tu nu te prinzi nu e deosebit de placuta… Conditiile independentei, de autoadministrare, implica mult mai mult decit exercitiul actului artistic.

DESANT-ul a existat timp de doi ani. A tinut cu dintii de proiectele educative, dar le-a abandonat pe cele teatrale – nu din cauza ca n-ar fi produs si gazduit spectacole (No One de Carmen Vioreanu, XXX Cartoons de Bogdan Georgescu, Made din China dupa Rodrigo García, regia Ioana Paun), ci din aceea ca orice strategie a fost abandonata pe parcurs, ca DESANT-ul a mers mult prea mult pe ideea deschiderii catre propuneri din afara, fara impunerea/pastrarea vreunei linii artistice ori ideologice (no strings attached, cum spun americanii), iar multi dintre membrii echipei initiale au parasit-o destul de repede (majoritatea actori, ei spun c-au facut-o fiindca initiativele teatrale lipseau: cine, mai exact, ar fi trebuit sa aiba aceste initiative, nimeni nu stie).
DESANT-ul a fost – ori s-a vrut sa fie – un soi de borna la kilometrul 0 al libertatii artistice, in care fiecare poate sa creeze conform propriilor convingeri, fara a fi constrins de altceva decit de propriile exigente, fara presiunea reusitei in conformitate cu standarde prestabilite de catre altii, in care fiecare isi e propriul barometru de succes. S-ar prea putea insa ca nu asta sa fie cea mai buna cale de urmat pentru artistii la inceput de cariera (care nu au nici presiunea reputatiei personale de aparat). Numai ca, desi o astfel de lectie e buna, a doua sansa – un nou spatiu – s-ar putea sa nu mai apara curind.