Cu încăpăţînarea
fecundă a dramaturgului Radu Macrinici, directorul Festivalului Internaţional
de Teatru „Atelier“, mobilitatea aplicată a secundului său de la începuturi,
Dumitru Măciucă, rezonanţa de bun augur a cuplului managerial al Teatrului
Municipal din Baia Mare, Marilena Frenţiu şi Nicolae Weisz, suportul, cînd mai
consistent, cînd mai „de supravieţuire“ al forurilor locale ori centrale
abilitate, dar şi cu amiciţia media, care mai salvează breasla jurnalistică de
micile ori marile nimicuri care ne fac pîinea, circul şi ratingul cele de toate
zilele, nu m-aş mira ca peste patru ani proiectul lui Macrinici să împlinească
două decenii, pe cînd plaiul mioritic tot va mai visa la moneda euro rătăcită
printre brazi şi păltinaşi. Pînă una-alta, recent încheiata ediţie a XVI-a a
însemnat, începînd cu un ceas-două înaintea prînzului şi ţinînd pînă în miez de
noapte, o ţesătură complexă de evenimente, o textură-pilot, aş zice, pentru
orice investiţie similară de energie şi imaginaţie.
Fiindcă, la
„Atelier“, nu înnoirea este de pus la socoteală, ea fiind conţinută în însăşi
esenţa proiectului, ci dezvoltarea detaliului, ideile conexe care tind să îşi
cucerească un loc stabil în ring. Douăzeci şi două de spectacole, două
„portrete în atelier“, filme, cărţi, colocviul dedicat lui Antonin Artaud, lume
bună, lume în trecere, spectatori excedînd sălile.
În urmă cu un an,
cînd Radu Macrinici opta pentru respectivele „portrete“ am avut, recunosc, ceva
rezerve. Augmentarea propunerii, la această ediţie, mi le-a spulberat. Dacă
precedenta ediţie i-a fost dedicată, în acest sens, lui Victor Ioan Frunză, de
data aceasta ţinta a fost dublă: pe de o parte un regizor – Radu Afrim –, pe de
alta, un teatru independent – Teatrul 74 de la Tîrgu Mureş. Ca şi anul trecut,
cum se vede, portretul de regizor a ţintit la vîrf, iar rezultatul s-a dovedit
pe măsură. În acest moment, Teatrul din Baia Mare este proprietar al trei
creaţii excelente sub semnătura lui Frunză – Istoria comică a doctorului Faust,
Caligula şi Portugalia –, ceea ce validează clar actul de renaştere al
companiei. La orizontul toamnei, Radu Afrim ne-a anunţat intenţia de a-şi adăuga
şi el semnătura pe scîndura băimăreană. Portretul de companie independentă a
început la fel de sus, Nicu Mihoc (cel căruia, cu vreo zece ani în urmă, i s-a
refuzat stupid direcţia Naţionalului din Tîrgu Mureş, din cauza unor orgolii
politice lipsite de măsură) oferind trei spectacole de studio – demonstraţie şi
de virtuozitate, şi de simţ al sincroniei cu timpul istoric şi estetic ai cărui
actanţi sîntem noi înşine.
Aşadar, după
proba „comică“, după cum o anunţa titlul, cu Faust, de acum o stagiune, Victor
Ioan Frunză ne-a oferit anul acesta două opţiuni stilistice puternic
personalizate fiecare. Spectacolul după Camus, în primul rînd, mi s-a părut o
probă aproape perfectă de geometrie scenică şi ideatică, în care Adriana Grand
(scenografia) şi Tibor Cári (muzica) şi-au acordat perfect instrumentele cu
intenţiile regizorale. Scena este o cortină-oglindă pentru lumea în care
operaţiunea esenţială este vivisecţia întru gloria utopiei, desenată şi
printr-un light-design cu efect emoţional de excepţie. Utopie generată de
plimbarea neîncetată, la vedere ori în sine, a unei iubiri expiate. George
Costin, interpretul rolului principal, intuieşte bine nebunia geometrică a
acestui Caligula, în definitiv simpatic şi de înţeles în monstruozitatea-i din
prea multă iubire, un soi de tragedie la îndemînă într-o „lume de nesuportat“,
care generează „nevoia de imposibil“. „Prin Caligula, pentru prima oară în
lume, poezia acţionează“, remarcă un personaj, numai că produsul, o sugerează
şi statuia-foetus-gigant, chiar îmbrăcat în mantia comediei negre, tot teribil
va rămîne. Portugalia, după Egressy Zoltán, lasă loc unei dezvoltări
actoriceşti memorabile de la Valeriu Doran la George Costin, de la Gabriela
Del-Pupo la Inna Andriucă. În definitiv, tot povestea unei utopii, dar din cea
mai directă contemporaneitate, în care duhul exodului sau al violenţei ascunde
poveşti mărunte, orgolii şi plictis. „Barocul“ de zi cu zi al unei cîrciumi de
sat este aplicaţia aceleiaşi teorii, transferată de pe domeniul imperial pe
acela al anonimatului cotidian.
Invitat cu
spectacolele recente de la Oradea (Vis. Toamna), Ploieşti (And Björk, of
course) şi Piatra Neamţ (Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate
zilele), despre care am mai scris, Radu Afrim alătură portretului implicit
Frunză, portretul său declarat şi comentat în colocviul dedicat special în
festival. Din ambele experienţe, sprijinite fiecare de cîte trei spectacole, se
deduce geografia unor fenomene reale ale scenei româneşti, în care imaginaţia
fără limite (cum altfel?) este secondată strategic de modele logice puternic
personalizate.
Portretul
Teatrului 74 a fost girat de doi regizori: Cristi Juncu (Vestul singuratic,
după Martin McDonagh, şi Eden, după Eugen O’Brien) şi Adrian Iclenzan (colajul
Cyrano de Bergerac, poate…). Dacă recitalului Cyrano… i se mai pot aduce
suficiente corecţii textuale, performanţa actorului Cătălin Mîndru, în schimb,
s-a dovedit notabilă. Textele irlandeze pentru care a optat Cristi Juncu,
sprijinite nu doar de talentul, dar şi de convingerea actorilor de la Teatrul
74 (Nicu Mihoc, Claudiu Istodor, Theo Marton şi Serenela Mureşan), aduc
indiscutabil compania pe podiumul independenţilor, alături de Act ori Teatrul
Luni. Obstinaţia lui Nicu Mihoc, ajuns la apogeul profesional, este şi ea o
eficientă dinamitare a osificării în proiect a campionilor conservatorismului.
Naturaleţea abordării personajelor şi a replicilor, prin care, în umbra
violenţei lingvistice şi a hazului nebun, vagabondează neîncetat melancolia
cine mai ştie cărui inorog, este transferată în timp real spectatorului,
într-un neîncetat balet de-a rîsu’-plînsu’.
La această
ediţie, limita maximă a inovaţiei a aparţinut cred, Studioului M din Sfîntu
Gheorghe şi Teatrului Credo din Sofia. Combinaţie multimedia extrem de
îndrăzneaţă, Esc, spectacolul celor dintîi, în viziunea regizorală şi decorul
lui Zakariás Zalán, este povestea apocaliptică a condiţiei umane, dusă la
limita suportabilului. Costumele argintii – SF, ai zice – nu sînt ale
explorării necunoscutului, ci ale prizonieratului în neîncredere. Spectacolul
nu are personaje, în accepţiunea clasică, ci doar, cum ne anunţă programul de
sală, Figuranţi (patru actori şi două actriţe). Pentru aceştia, curiozitatea şi
căutarea se izbesc de zidul întunericului şi al condamnării la subterană. Regula
o sparg pe alocuri puterea sexului ori a ritmului, însă hirsutismul de
conştiinţă îneacă duhul posibilelor revolte, tratate pînă la urmă cu bomboane
colorate, un alt soi de a numi mărgelele cu care şi căpitanul Cook, de pildă,
liniştea mirarea triburilor de prin Oceania. Eminescian, aş zice, spectacolul
lui Zakariás Zalán, concluzia fiind un soi de „Muşti de-o zi pe-o lume mică, ce
se măsură cu cotul“.
Sofioţii Nina
Dimitrova şi Vassil Vassilev-Zuek, cu Mantaua lor (şi a lui Gogol, fireşte), au
trecut deja prin vreo 150 de festivaluri, neiertînd mai nici un continent. Pe
bună dreptate, spectacolul a fost încununat de juriul „Atelierului“ cu Marele
Premiu, virtuozitatea asociindu-se cu un decor minimal (un fel de
gard-cuşcă-manta-obiect ciudat), utilizat în incredibil de multe maniere. Hazul
nebun, păstrînd rezonanţa stepei nesfîrşite şi amărăciunea gogoliană de
subtext, generează aproape un ceas şi jumătate de tratament sub semnul
detaliului incredibil pentru degustătorul rafinat de teatru, fără a părăsi acea
captatio benevolentiae dedicată tuturor privitorilor.
Rata de nereuşite
a fost poate cea mai scăzută, cel puţin în raport cu ultimele ediţii. Din
păcate, lingura de lemn, ca să zic aşa, i-a revenit, la această ediţie, Verei
Ion cu al său plicticos, interminabil şi fără rost Monged. Mă tem că o doză de
eroare provine şi din experienţele, cum să spun, prea de tot socializante ale
grupului DramAcum. Oricum am lua-o, clinica de dezintoxicare e una, spaţiul de
dezvoltare a unui act artistic, alta.
Din nou
funcţional a devenit suplimentul Estrada Atelier editat de publicaţia locală
Estrada maramureşeană. Semnăturile Oanei Streza şi ale lui Alexandru Ştefan
sînt, şi ele, un soi de „Atelier“, în definitiv, în descoperirea de noi
semnături în critica de teatru, amarnic de săracă în noi voci, în ultimii ani.
Rămîne, totuşi,
pentru ediţiile următoare, de readus la miez de noapte colocviile şi, în miez
de Sală Studio, o instalaţie de climatizare. În rest, e de văzut, cum ziceam,
cine va ajunge primul, în 2012: a douăzecea ediţie a „Atelierului“ ori moneda
euro?...
Premiile
Festivalului Internaţional de Teatru „Atelier“
Juriul compus
din: Nicolae Prelipceanu (preşedinte), Dana Puiu, Claudiu Groza, Anca Rotescu
şi Gabriela Lupu a acordat următoarele premii:
n Premiul pentru
Cea mai bună coregrafie: Hikaru Otsubo
(Japonia) pentru spectacolul Visul Marelui Arbore.
n Premiul pentru
Cea mai bună scenografie: Adriana Grand pentru Caligula şi Portugalia, de la
Teatrul Municipal Baia Mare.
n Premiul pentru
Cea mai bună actriţă în rol secundar: Inna Andriucă pentru rolul Jucika din Portugalia, de la
Teatrul Municipal Baia Mare.
n Premiul pentru
Cel mai bun actor în rol secundar: Sorin Miron pentru rolul Clamă din
Portugalia, de la Teatrul Municipal Baia Mare.
n Premiul pentru
Cea mai bună actriţă: Coca Bloos pentru rolul Tanti Hanek din spectacolul
Povestiri despre nebunia noastră..., de la Teatrul Tineretului din Piatra
Neamţ.
n Premiul pentru
Cel mai bun actor: George Costin pentru rolul Caligula din spectacolul Caligula,
de la Teatrul Municipal Baia Mare.
n Premiul pentru
Cel mai bun regizor: Victor Ioan Frunză pentru Caligula şi Portugalia, de la
Teatrul Municipal Baia Mare.
n Premiul Special
al juriului: Se acordă regizorului Radu Afrim, pentru cele trei spectacole prezente
în festival.
n Marele Premiu
Atelier pentru cel mai bun spectacol: Spectacolul Mantaua de la Teatrul CREDO
din Sofia.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters