OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Amalia respira adinc
de Alina Nelega
Scenariu radiofonic dupa piesa omonima
Regia: Gavril Cadariu
Ilustratia muzicala: Zeno Apostolache
Cu: Monica Ristea Horga


Amalia invata sa respire si sa taca – mama a-nvatat-o sa respire adinc, Partidul – sa taca mult. Iar la sfirsit, dupa epoca spray-ului Mozaic si a ansamblului „Pastorasul“, la fel ca patru din cinci oameni de virsta ei, Amalia nu mai are inima. Pentru ca si-a mincat-o.
Autoare de proza si texte de teatru (uneori in oglinda, ca-n volumul de anul trecut de la Unitext, Teatru si povestiri), cu o viata publica literara si teatrala inceputa dupa Revolutie, Alina Nelega e, mai mult ca sigur, singurul dramaturg roman preocupat constant de subtila arta a monodramei. E, de altfel, si unul din putinii cu o evolutie estetica trasabila, care si-a schimbat in timp scriitura, de la post-absurdul alegoric al pieselor de acum citiva ani (www.nonstop.ro) la realismul de vocatie poetica din monologurile E-uri, Hess sau Amalia respira adinc.

Care monologuri, in paranteza fie spus, urmaresc ca o a doua piele personalitatea artistica a actorilor tirgu-mureseni care le-au, sa zicem, inspirat (Nicu Mihoc, Monica Ristea Horga), fara ca asta sa fie un impediment pentru alte puneri in scena (Hess are o apreciabila cariera in afara Romaniei, adica in Ungaria, Amalia... a avut o lectura bucuresteana cu Dorina Lazar).
Versiunea radiofonica a Amaliei respira adinc are citeva modificari importante fata de cea prezentata in spectacol-lectura la Odeon, care nu tin neaparat de formula teatrala, ci mai mult de accentuarea unei viziuni mai transante asupra lumii personajului.

Dar ea, lumea, e aceeasi: in mic si tragi-comic, Romania ultimilor 50 de ani, vazuta prin ochii cumva impaienjeniti de intratabila naivitate ai Amaliei Anastasia Valeria Greceanu-Voican, copil de familie infamant burgheza, sora lui Vitka balerinul si a lui Lulu delincventul, nepoata Babuskai-betiva din disperare, prietena nedezlipita a lui Fani-purcelusa, scormonitoarea in gunoaiele ambasadelor, mama lui Victoras cel dus pe tarimul celor drepti, militanta pentru egalitate in drepturi, care platea mirlaniile barbatului cu cite-o iesire periodica pe centura. Amalia, vocea intii la „Pastorasul“ si femeia de serviciu de la Otopeni, care-si petrece viata facind exercitii de respiratie, printre exercitii de tacere. Amalia, care-a aflat intr-o iarna ca uneori, ca sa supravietuiesti, trebuie sa te-nfrupti din propria-ti inima.

In timpuri de restriste pentru teatrul radiofonic (care-si cauta locul dincolo de spatiul sonor, in tramvaie si biserici), e reconfortant de vazut (de auzit...) cum un text ca Amalia respira adinc (un text de actor, de papuserie dramaturgica) si o voce precum cea a Monicai Ristea pot anima un mediu rece, steril-ostil, pina la a construi o prisma in care se reflecta sonor viata: copilaria, tineretea, dezamagirea amara, batrinetea acra si constiinta brusca.
Ca si E-uri si Hess, Amalia... e o poveste de viata, in acelasi timp o existenta limita si una banala, „filmata“ partial in direct, partial in reluari retrospective, cind alb-negru, cind color. Ca si Hess, textul de acum e o piesa „istorica“, despre oamenii de ieri, atit de departe de azi, care-au fost si nu vor mai putea fi, intr-un fel cam ca Richarzii si Henricii lui Shakespeare. Diferenta e totusi atit de mare: cumva, cam ca-n papusile Matrioska, viata noastra cea de acum din acest apropiat, dar necunoscut, ieri se naste.