OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Focus Piatra Neamt

Miine seara se incheie a XVI-a editie a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt, patronat de Teatrul Tineretului, poate cea mai coerenta si mai puternica – din punct de vedere valoric – editie din acest deceniu. Nu e vorba, si spatiul cultural ales ca focus pentru anul acesta de catre cei doi directori ai festivalului, Corneliu Dan Borcia si Victor Scoradet, a purtat noroc – spatiul cultural american. Optsprezece spectacole – patru in afara concursului – au urcat pe scena teatrului nemtean, majoritatea asezindu-se sub semnul cercetarii/inventarii a noi mijloace de expresie spectaculara. In acest context, sarcina juriului a devenit la fel de dificila cu aceea a publicului, pentru cel dintii, din cauza valorii ridicate, sensibil egale a majoritatii spectacolelor, pentru al doilea, din cauza „obligativitatii“ de a prezenta, alaturi de biletul de intrare, o perceptie relaxata, vindecata de prejudecati ori indelung proaste obiceiuri. In acest sens, editia prezenta a festivalului ar putea lesne fi asezata sub semnul sloganului dintr-un clip MTV, „Free your mind“.

Daca pentru regizorul Alexa Visarion, pentru scenograful de origine romana Helmut Stürmer (stabilit de peste douazeci de ani in Germania), pentru profesorul american Calvin André McClinton, pentru criticul de teatru Cristina Modreanu ori pentru dr. ing. Elena Ionescu (reprezentantul publicului nemtean) ziua de miine va fi inevitabil una a depresiilor, pentru public, invitati si actorii Teatrului Tineretului, cele zece zile ale festivalului au insemnat o reala sarbatoare, programul fiind de o complexitate de invidiat. Spatiul cultural ales in acest an drept focus a adus, alaturi de spectacole, un atelier cu totul special, propus de Andrei Serban, secundat de trei tineri actori ai celebrului teatru newyorkez La MaMa. Desi dedicat actorilor teatrului-gazda (au mai fost prezenti Claudiu Bleont, dar si o tinara actrita vieneza plecata cu 20 de ani in urma din Romania), Andrei Serban a admis doua demonstratii „la vedere“. Semnificatia unor astfel de intilniri cu marele regizor depasesc contingentul unui simplu atelier (unul similar a mai fost posibil acum citiva ani la Macea), macar pentru simbolul pe care Andrei Serban il constituie drept act de renastere a teatrului romanesc la inceputul deceniului, ca director al Teatrului National din Capitala, loc pe care il detine in continuare de drept (in sensul nescrisei legislatii in axiologic a artelor), in pofida marasmului din care institutia cu pricina nu isi mai revine de la plecarea regizorului incoace. Alaturi de Andrei Serban, tot de la La MaMa Experimental Theater Company, s-a reintors si regizorul Niky Wolcz, o data cu reprezentarea spectacolului sau Lectia dupa Eugen Ionescu. Atelierul lui Andrei Serban a fost urmat de atelierul propus de regizorul si actorul elvetian Markus Zohner.

Cit despre invitati, criticilor, regizorilor, scenografilor si actorilor romani li s-au adaugat criticii de teatru Adrienne Darvay-Nagy din Ungaria si Lidjia Zozoli din Croatia, dar si prezente-surpriza precum Robin Baker, directorul Institutelor Britanice din Europa, sau Silviu Purcarete, sosit din Franta.
Sectiunea teoretica America – cea mai buna dintre lumile posibile? a insemnat noua colocvii ce s-au aplecat asupra dramaturgiei americane, teatrului muzical american, sistemului companiilor independente in Statele Unite. Cel putin la prima vedere concluzia flagranta a sectiunii teoretice este „naivitatea“ acuta a receptorului roman fata de situatia dramaturgiei si a teatrului american, lipsa de informatie impunind un program urgent cel putin de traduceri din dramaturgia si teatrologia americana contemporana. Cliseele europocentriste, la care, pentru est, s-au adaugat timp de cinci decenii acelea ale „bestiei imperialiste“ de peste ocean, au condus la o deformare a realitatii care, si ea, risca sa ne pastreze „nevatamati“ de civilizatie. Cum totusi timpul lui „Tie-ti vorbesc, America!“ a trecut, e vremea sa ne mai lasam inteligent si urechile si ochii sa se indrepte dincolo de Atlantic, nu doar laringele predispus la isteric-complexate injuraturi.


Metateatrul tineretului

Primele zile ale festivalului au fost proprietatea evidenta a unei suite de cautari autoreferentiale in domeniul spectacolului, dincolo de nivelul narativ, mai mult ori mai putin manifest. Nu e vorba, si regizrii „cautatori“ sint tineri si nededati la lenevelile gloriei: Theodora Herghelegiu, Ada Lupu, Radu Afrim, Vasile Nedelcu si argentiniana Cynthia Pierce. Toti semneaza provocari inovative, generate de provocarea inertiei, ca sa folosesc termenul explicativ al unui personaj din spectacolul Adei Lupu. Metateatral, provocarii realului ii raspund constructiile fictionale, pina la nivel fantasmatic. Cititoarea lui Radu Afrim, din Job (Teatrul National din Tirgu Mures), nu face esential altceva decit travestitul actor chinez din M... Butterfly (Teatrul Odeon), cele trei voci „regizorale“ din Bardo Blues (Teatrul Tineretului din Piatra Neamt), parcurgind un spatiu al fictiunii si alte doua ale realitatii in varianta violenta ori frivola, nu sint departe de cele doua voci feminine mergind dus si intors in timp, pe sistemul de coordonate ale unei memorii einsteiniene, ca sa zic asa, din Matando horas (Grupul Teatral Stacatto din La Plata, Argentina).

Alaturindu-li-se, proprietarul violoncelului din Si cu violoncelul ce facem? (Teatrul ACT) greveaza si el asupra unei realitati care a luat-o razna, trecind-o in fantasma cu final pendulind intre atrocitate si stupoare. Cit despre Infanta de la Arielul tirg-muresan, e ea insasi o asimilare livresca, o personalitate-puzzle care nu se poate defini decit – text si inventar scenografic – ca functie a memoriei culturale. Ca spectacolele lui Radu Afrim sint exemplar postmoderne, cel al argentinienilor mizeaza pe simbolicul afectiv, cel al lui Vasile Nedelcu pe absurd, deci deriziune, iar acela al Adei Lupu e lucrat in metru clasic, toate insa fiind grevate de aceeasi obsesie a fictiunii care intoarce obiectul artistic spre el insusi pentru a opera asupra realitatii, aceasta nu e decit demonstratia credintei in puterea semnului fictional, chiar in conditiile diversitatii de optiune tehnica.


Free Cello

Una dintre cheile cele mai evidente ale vocatiei metateatrale implicite ale acestor spectacole (despre cele ale lui Radu Afrim si Ada Lupu am mai vorbit) pleaca din textul lui Matei Visniec, citit scenic de Vasile Nedelcu, Si cu violoncelul ce facem? Regizorul insusi intra in scena pentru a „cinta“ la violoncel o litanie cu soapte si acute, sub ploaia interminabila care premerge invaziilor din Teatrul descompus. Violoncelul, de altfel, nici nu are neaparat nevoie de instrumentist, el e singur in scena, inaintea aparitiei actantilor, si singur va ramine si dupa alungarea/uciderea acestuia, si dupa intrarea celorlalte personaje in obscuritatea definitiva. Pentru pregatirea finalului atroce, Vasile Nedelcu concepe o comedie cu momente eclatante, in folosul caruia Ada Navrot, Mihai Calin si Gabriel Spahiu isi utilizeaza toate resursele.

De altfel, personajele lor sint intr-o continua pendulare intre tandrete si violenta, intre nebunie si logic, intre tentatia livresca a evadarii si obstinatia revenirii in eterna mediocra conditie a realului. Ceasul se arunca in galeata cu apa, dar banii cu care se incearca mituirea violoncelistului se recupereaza, precum recuperate vor fi, pina la o vreme, si ziarele. Undeva, in subsolurile cetoase ale fiintei, exista un germene al revoltei, manipulat de propriile lasitati insa in recuperarea modelului existential initial. Era mai bine, pare-se, in spatiile interdictive („aici nu e interzis nimic, de-aia ne omoara cu violoncelul“), in care nici un gest nu se poate face decit la comanda sau pe bani. Interminabila ploaie, la fel de sexualizanta ca si isteria personajului Adei Navrot, ar fi o solutie, totusi, pentru personaje, cam ca barbarii lui Kavafis, daca acestea macar ar putea sa isi inchipuie o alta lume. Autoprotectia sociala e insa mai puternica, nu in sens comunitar, ci de turma turbata cutumier, desi iluzorie, caci violoncelul va continua singur, si dupa disparitia instrumentistului.


Orarul memoriei

Din Argentina, o alta viziune a situarii autoreferentialului parvine gratie textului dramaturgului Rodrigo Garcia. Bettina Giorno si Maria Laura Belmonte propun doua voci ale unei femei care navigheaza pe axele timpului propriu, jucind abil penumbre (putin obositoare obscuritatea, totusi) pe o poveste a spaimelor si a incomunicabilitatii, in continuu razboi cu obiectele si trecerea ireparabila a vremii. „Impresia de a fi vie“ paste continuu personajul cu doua glasuri, in exercitiile sale prin rugina si singele memoriei. In absenta comunicarii pina si gura putrezeste de atitea cuvinte nerostite, desi undeva, intr-o departare posibila, parafrazindu-l pe Apostolul Pavel, se intrevede o credibila speranta mizind pe „iubire, gindire si credinta“. Costumele gindite de Victor Hugo Fernandez inchid cele doua personaje intr-un soi de corseturi-aparat de tortura negre, pe fondul negru al faldurilor din jur, centuri de castitate a comunicarii, de virginitate schizofrena a tuturor cuvintelor care nu au mai apucat sa se spuna.

Dupa toate povestile cu batrine ce joaca tot mai greu zaruri, cu insingurata observatoare a noptilor de pe pod, cu gesturile de ucigatoare redundanta ale fiecarei zile ce trece, finalul propus de regizoarea Cynthia Pierce se recepteaza ambiguu: citeva benzi albe cad in jurul personajelor, poate usi luminoase catre ceilalti, catre comunicare, poate giulgiuri care incheie in imparatia tacerii ghinionul de a fi.


Blues-ul manipulator

Impartind planar scena in trei sectoare, trei incaperi cu peretii cojiti pina la caramida, Theodora Herghelegiu a propus, pentru deschiderea festivalului – cu inteligent gest de senior, Teatrul Tineretului nu participa in concurs – o citire scenica a textului, altfel suficient de modest, al lui Liviu Uleia, Bardo Blues. Sintem, cum se vede, intr-un moment al rememorarii fortate, cind din trait revine numai esenta. Iar aceasta este a manipularilor fara istorie, cheltuieli de energie in gol.

In spatiul central se „monteaza“ o scena violenta, in care doi puscariasi (Constantin Lupescu si Paul Chirila) tot incearca sa se omoare, asasinindu-l cu ineficacitatea pe regizor (Victor Giurescu). In spatiile laterale, realitatea copiaza fictiunea, asa-zicind. In stinga, marele mafiot – regizor ad-hoc – al lui Dan Grigoras, pictor consumat de vocatie, e adus pina la isterie de incapacitatea aghiotantului sau (Daniel Besleaga) de a ucide victima (Bogdan Talasman), daca nu cumva de hazlia incapacitate a acesteia de a sucomba. In stinga, trei femei isi consuma frivolitatea si ebrietatea tot sub semnul manipularii parateatrale, caci personajul asumat lecturii continue al Clarei Flores va face tentativa de a greva asupra naivei (Gabriela Crisu), dar si asupra exersatei in vremuri si patimi (Olimpia Malai). Asadar, central, manipulatorul de meserie, lateral manipulatorul cu vocatia poeziei culorilor si cel cu aura livresca. Esential, toti tenteaza o structura artistica, dar toti rateaza din cauza grabei de a fi.

„Copertile“ cinematografice ale spectacolului – un scurt filmulet cu citeva poante nu neaparat inspirate – sint de reala priza la spectator. Inlauntru, sub sunetul unui potop de sfirsit de lume, Theodora Herghelegiu refuza insa terifiantul, in favoarea unei comedii cu momente eclatante. Pina la urma, daca existenta e o gluma a lui Dumnezeu, de ce regizorul sa nu o fi tradus scenic in litera? Ceea ce, scenic, lasa loc fiecarui actor spre a demonstra puterea terapeutica a comicului. Grupurile de cite trei personaje, ironice oglinzi omenesti ale celor trei gratii dominatoare, fac valuri in cesculetele lor de apa, cautind prize in care sa-si bage degetele pentru a o scurta o data, sub semnul unei uriase prize coborind din inalt, spre final. Cubul lui Rubik, pe care se tot chinuie sa-l priceapa victima mafiotilor, sticla cu tarie si esarfele femeilor si tehnicile actului teatral propuse de personajul-regizor sint, pina la urma, acelasi lucru...