OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Samuel BECKETT
Sfirsit de partida
Traducere si prefata de Stefana Pop, Biblioteca Apostrof, Colectia „Puck“, Cluj, 2000, 93 p., f.p.


Teatrul asa cum il stiati a murit. Exista acum anti-teatrul! Asa ar trebui sa sune sloganurile revolutionare din anii ’50. Operele unor Beckett, Adamov sau Ionescu, de demolare a vechilor fundamente ale piesei de teatru, nu au facut decit sa-l impinga spre teritorii mai putin explorate: simularea realitatii, o mai mare importanta acordata cuvintului (ca liant intre personaje si, cu toate acestea, foarte adesea vidat de sens), o reconsiderare a decorului (alt paradox: prin simplificare, prin saracia butaforiei, acesta exprima mai mult decit decorul abundent din teatrul clasic).

Personajele sufera in acest nou teatru de la mijlocul secolului al XX-lea transformari importante. Astfel, in teatrul lui Ionescu personajul este in descompunere – Regele moare – , este intr-un proces de metamorfoza – Rinocerii – , dar isi pastreaza pina la capat o firimitura de umanitate. In teatrul lui Beckett, personajul se estompeaza definitiv. El este fara sa fie, iar cuvintele pe care le emite sint un simulacru de dovada a existentei. Cuvintele reprezinta personajul pieselor de teatru (numele proprii care apar sint si ele, de fapt, cuvinte cu istorie, desi nu intotdeauna falsele personaje ale lui Beckett au un trecut). Iar teatrul sau este absurd deoarece cuvintele sint bolnave. In piesa Asteptindu-l pe Godot, se observa desemantizarea cuvintelor, fapt ce antreneaza si dematerializarea personajelor, fiindca exista in mod evident o sintonie intre aceste procese de degradare.

Sfirsit de partida (1957) marcheaza o evolutie, raportata la piesa anterioara, Asteptindu-l pe Godot (1952); cuvintele sint deja in metastaza, ele se combina haotic si reprezinta un simplu repertoriu de sunete, cindva dotate cu un sens. Iata spre exemplu, cum povesteste Hamm o intimplare din trecutul sau (inventat):
„Unul! Liniste! (O pauza.) Unde ramasesem? (O pauza. Abatut.) S-a rupt, sintem rupti. (O pauza.) Se va rupe. (O pauza.) Nu va mai fi nici o voce. (O pauza.) O picatura de apa in cap, plecind de la fontanele.“
Finalul piesei este unul clasic prin monologul personajului subiect, Hamm (sint intersante multele elemente de intertextualitate, cum ar fi: „regatul meu pentru un gunoier!“ – Shakespeare); revenind la Hamm, acesta se situeaza pe un plan central prin faptul ca el ii indeamna la dialog pe ceilalti, el este cel care este situat in mijlocul camerei, la cerere:
„HAMM: Du-ma inapoi la locul meu. (Clov il duce inapoi, il opreste.) Aici e locul meu?
CLOV: Da, locul tau e aici.
HAMM: Sint chiar in centru?
CLOV: Stai sa masor.
HAMM: Aproximativ, aproximativ.
CLOV: Asa mi se pare.
HAMM: ti se pare! Pune-ma exact in centru!“

Spuneam ca personajele sint in sintonie cu involutia lexicului. Prin pierderea treptata a facultatii de a comunica un mesaj coerent si justificabil logic, personajele lui Beckett tind sa devina obiecte. Nell si Nagg, cuplul secundar din Sfirsit de partida, devin in final simple obiecte, inerte si mute. Cum lesne se poate observa, handicapul este un motiv curent in teatrul lui Beckett. Imobilismului verbal ii corespunde amortirea totala sau partiala a unor segmente de corp. Lucky si Pozzo din Asteptindu-l pe Godot sint unul surd, iar celalalt orb; in Sfirsit de partida, Hamm este imobilizat intr-un scaun cu rotile si nu mai vede prea bine, iar Nell si Nagg sint ciungi si senili. Cuvintele goale si stereotipe sint simtite ca atare de singurul personaj sanatos, Clov: „Toata viata, aceleasi intrebari, aceleasi raspunsuri“.
Acestei replici i se poate opune cea a lui Hamm: „Ah, vechile intrebari, vechile raspunsuri, doar ele au mai ramas“.

Lipsurile trupesti nu fac decit sa accentueze inchiderea, ca intr-o carapace, a personajelor. Nu este vorba de o auto-recluziune, ci de o izolare care le este impusa.
Personajele lui Beckett sint prinse intr-o capcana din care nu pot sau nu vor sa iasa. Lumea lor este una extrem de mica: cuvintele dispar unul cite unul („CLOV: intreb atunci cuvintele ce mi-au ramas – somn, trezire, seara, dimineata. Ele nu stiu sa mai spuna nimic“), dar si spatiul pare ca se micsoreaza. In Sfirsit de partida, spatiul in intregul sau poate fi gindit ca o Maruska. Clov se misca intr-o lume mare, compusa din doua incinte; Hamm, mobil cu ajutorul lui Clov, este inchis intr-una din camere; iar Nell si Nagg au un univers aparte, doua lazi de gunoi, care nu pot adaposti decit doua resturi umane. Universul devine la Beckett (cel putin in piesele sale deja discutate) finit; el stringe personajele. Clov nu vede imagini reale atunci cind se uita pe fereastra la insistenta lui Hamm. Totul este butaforie, este iluzie, este fotografie: marea si copilul pe care ii vede sint perfect imobili, fiindca nu exista. Nu exista, fiindca lumea de afara nu exista. Pentru nimeni, spectator sau personaj.

Un alt aspect interesant de discutat este motivul universului inchis, limitat de frontiere severe si bine precizate, la alti doi autori, Sartre si Ionesco, afini cu Beckett. Ionesco, in Regele moare, imagineaza o lume in fragmentare progresiva, care antreneaza, evident, si o descompunere a personajelor. La Sartre, amintesc doar Cu usile inchise, in care trei personaje se tortureaza reciproc, prin simpla prezenta. Cuvintul este o metoda sigura de torturare, ca si privirea. De unde si propozitia foarte citata: „L’enfer c’est l’autre“.
Stefana Pop, traducatoarea si autoarea Prefetei piesei Sfirsit de partida, vede o progresie a degradarii trupului in piesele lui Beckett: „Dezechilibrul fizic, sugerat de orbirea lui Pozzo si asurzirea lui Lucky in Asteptindu-l pe Godot, se manifesta din ce in ce mai crunt in piesele ce-i urmeaza, astfel incit Sfirsit de partida ne dezvaluie un cuplu de batrini fara picioare, carora li se schimba nisipul din lazile de gunoi precum animalelor, un tiran orb si neputincios intr-un scaun cu rotile…, pentru ca in Ce zile frumoase! sa asistam la agonia unui barbat ce nu se mai poate decit tiri, pe cind femeia se scufunda continuu in pamint.“
Sfirsit de partida poate fi socotita ca fiind purtatoarea unui mesaj ironic si subtil. Noi am incetat sa comunicam, vorbim poate fara sa ne ascultam unii pe altii; prin urmare cuvintul este pe cale de a-si pierde rolul, de vreme ce purtam monologuri. Iar cuvintul trebuie salvat de la pieire…