TEATRU. Apele tulburi din oglindă

Autor: Doru MAREȘ | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Teatrul Naţional Timişoara

Povestea de iarnă de William Shakespeare

Traducere de Peca Ştefan

Un spectacol de Alexander Hausvater

Muzica: Dan Jinga

Decoruri: Lucian Lichiardopol

Costume: Stela Verebceanu

Coregrafia: Mălina Andrei

Light design: Lucian Moga

Cu: Ion Rizea, Claudia Ieremia, Ovidiu Crişan, Damian Oancea, Ana Maria Cojocaru, Colin Buzoianu, Victor Manovici, Cătălin Ursu, Doru Iosif, Benone Viziteu, Ioan Strugari, Alina Reus, Valentin Ivanciuc, Laura Avarvari, Luminiţa Tulgara, Sabina Bijan, Mircea-Ionuţ Pandele

Povestea de iarnă proaspăt „spusă“ de Alexander Hausvater sub tutela Naţionalului timişorean este cel puţin un eveniment, dacă nu ceva mai mult decît atît: împlinirea (desecretizată) a unui număr impresionant de persoane angajate în ridicarea spectacolului.

O dată, ar fi vorba despre cuplul Shakespeare–Peca Ştefan. Din punctul meu de vedere, cel mai ghinionist Will este cel montat în original, sub semnul sfîntului respect pentru integralitatea textului şi nemişcarea virgulei. Umăr la umăr cu regizorul, dramaturgul român retraduce în folosul unui scenariu coerent şi asezonat hibernal, în funcţie de înţelesul pe care spectacolul îl oferă substantivului. Fiindcă basmul nu mai e unul oarecare, ci „acela“, necesar şi suficient. Nu ni se mai spune la gura scenei o „poveste de iarnă“, ci „povestea“ exemplară despre iarna mai degrabă cosmologică (cosmogonică? – întrucît, cred eu, cosmogonia doare) şi civilizatorie decît astronomic-calendaristică. Un basm scrîşnit şi vesel carnavalesc (asocierea e cea mai la îndemînă, uitaţi-vă în jur; neîndoielnic a făcut-o şi Shakespeare la vremea lui) despre condiţia umană.

Un alt cuplu din povestea reuşitei este cel al creatorilor decorului şi costumelor, Lucian Lichiardopol şi Stela Verebceanu. Opţiunea pentru fostul manej imperial (aşa-zisa Sală 2 – imposibilă titulatură!) se dovedeşte încă o dată excelentă. Obsedat de „trezirea/eliberarea“ receptorului şi, pe cale de consecinţă, de transformarea lui în actant alături de actori şi de întreaga echipă de creaţie, Hausvater impune acum aşezarea centrală a spectatorilor, pe scaune rotative, fixate însă în podea. Paradox tehnic consonant cu filozofia întîmplării teatrale/ existenţiale: priveşti în ce direcţie ai chef, fără a-ţi putea părăsi locul dat. Iar obiectele/obiectivele însufleţite ori ba sînt de toate patru laturile, pentru a înspăimînta ori a bucura, de la cromatică la formă, de la tragedie la exuberan-ţă, trecînd prin toate regnurile şi istoriile, la braţ cu Arcimboldo, căci, desigur, fiecare parte a lumii este egală cu şi se poate defini prin toate şi oricare dintre celelalte părţi. Este o lume controlată coerent de regizor şi, în acelaşi timp, lăsată la latitudinea puterii/nevoii de control a fiecărui receptor. Luminile sînt la fel de importante în controlul/imaginarea spaţiului, drept pentru care sînt de citat în bloc Lucian Moga, George Stoia şi Florin Putere.

Coloana sonoră semnată de Dan Jinga respectă aceeaşi obligaţie paradoxală, în justificata consecuţie de la muzică siderală pînă la baladă, operă ori rock. Fiindcă, în principiu, regizorul lasă libertate tuturor simţurilor să participe la înţelegerea lumii, în acest spectacol, invadînd văzul şi auzul în folosul capacităţii de fantazare a celorlalte organe (cu tot cu sinapsele şi ce o mai fi dincolo de ele).

Fireşte, însă, în acest joc al împlinirii cel mai bine se văd actorii, cei care, în definitiv, sînt cuvintele care spun/se spun, pentru ca povestea să fie sesizabilă, iar înţelesurile ei, perceptibile (fiindcă doar percepînd exişti, zicea, parcă, un alt britanic). Din păcate, spaţiul nu permite să mă refer la fiecare dintre cei şaptesprezece şi la modalitatea în care, unul după altul, au avut drept la aria definirii propriului personaj, precum cuplul Ovidiu Crişan (Polixenes)–Damian Oancea (Camillo), tripticul Doru Iosif (Păstorul)–Ioan Strugari–Benone Viziteu (fiii acestuia), Cătălin Ursu (Autolycus) ori teribilele Ana Maria Cojocaru (Paulina) şi Alina Reus (Muta). Cu atît mai mult, cu cît aproape toţi au avut cîte două-trei roluri distincte. Surpriza (aşteptată, la drept vorbind) au fost, totuşi, Claudia Ieremia şi Ion Rizea: cea dintîi, în trei roluri cu legătură, aşa-zicînd, strict genealogică – Hermiona, Perdita şi statuia vie/înviată a Hermionei; al doilea, metamorfozîndu-şi-l cu profund şi tragic rafinament pe al său Leontes.

Cosmogonia de care vorbeam e sugerată, chiar de la intrarea în hala-manej, de muzica trimiţînd la cine mai ştie ce soi de odisee spaţială. Pe una dintre laturi curg ca pe crawl ştiri sinistre, crime ori războaie la ordinea zilei. Evenimentele ce vor urma în cosmosul creat sub ochii noştri, care fără dubiu ne aparţine, sînt un film pentru surzi, cum orice predică e în pustiu. De aici şi eforturile disperate, perpetue ale Mutei, însoţind fiecare pasaj narativ cu explicaţii în alfabetul surzilor. Sîntem la început de eră şi de lume, altfel de ce ar fi Revelion, altfel de ce ar fi război? Altfel de ce ar părea ele sinonime între ele, şi ambele, cu naşterea de univers? Augmentînd sugestia shakespeariană, Hausvater înfrigurează sudul sicilian, militarizat, paramilitarizat, în favoarea carnavalescului boemian, lăsînd codrul maimuţelor tero şi al ursului cu ochi roşii, luminiscenţi, întru ambiguitatea geografiilor de no man’s land. Zeităţile carnavalului combină bărbaţi arcimboldieni şi fee de sorginte egipteană în favoarea aceluiaşi eclectism sugestiv care eliberează şi stilistic, şi filozofic. Motocicleta lui Polixenes şi Camillos, ţărmul prins între două mări, ridicîndu-se deasupra uneia dintre laturi, pendularea continuă Nord–Sud, exuberanţă–spirit cazon, baladele lui Autolycus converg întru acelaşi scop. În definitiv, ambiţia de spectacol total e evidentă şi cu totul respectabilă.

În împăcarea, în bucuria, în reînvierea generală din final, în încununarea carnavalului mundan, într-un soi de horă cît lumea primprejurul spectatorilor, fiecare personaj reia o frîntură de replică, autodefinitorie, să spunem. Ultima însă, pe ton decis, ameninţător de decis, aparţine lui Florizel (Victor Manovici), fiul lui Polixenes, unui soldat, în definitiv: „Ţara are nevoie de mine“. Istoria, probabil, o va lua de la capăt, identic. Fiindcă există cutume, ţări, nebunie, gelozie, exacerbare a instinctului proprietăţii? Fiindcă există această suită de universuri identice? Fiindcă există un unic model cosmogonic? Pînă la urmă, sub pecetea tragediei, a nebuniei ori carnavalului, personajele trăiesc/fac ce vor în cercul lor imuabil din jurul spectatorilor, iar aceştia din urmă şi ei fac ce le trăsneşte prin cap, însă doar în cercul descris de rotaţia propriilor scaune. Cercuri concentrice şi, cum să zic, vicioase. Oglinzi reciproce ale aceleiaşi poveşti. De iarnă. Adică de încheiere, de senectute de capitol, de frig şi de puritate, în speranţa că aceasta din urmă nu se trage din franţuzescul pourri, cu toate că, dacă ar fi să duc lucrurile mai departe, pourrir şi pour rire n-ar fi peste poate să însemne acelaşi lucru.