OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Act – Creatorul de teatru. Regia: Alexandru Dabija. Scenografia: Irina Solomon. Interpreteaza: Marcel Iures (Bruscon), Valeria Seciu (Agathe), Constantin Draganescu (Hangiul), Afrodita Androne (Sarah), Vitalie Bantas (Feruccio).

„Delirul caracterizeaza cele mai multe dintre intreprinderile majore ale omului. A delira, insa, a devenit un exercitiu monden la indemina oricarui prost care vorbeste mai tare. Ma voi concentra deci pe discretia si nuantele decente ale delirului“, anunta Alexandru Dabija in caietul-program al celei mai noi premiere pe care o semneaza la Teatrul Act, Creatorul de teatru. De la bun inceput trebuie sa anunt, la rindul meu, ca si acest text este o lupta in favoarea discretiei si decentei si contra tentatiei expansiv encomiastice pe care o poate provoca spectacolul de la Act, eveniment real care nu e posibil decit o data la citeva stagiuni. Dar sa motivez.

Teatrul ACT este el insusi un soi de animal care nu exista, o fiinta institutionala independenta salutara si de salutat in geografia osificata a teatrului romanesc. Intre incercarile de spargere a normei, Teatrul ACT se dovedeste, in ultimii ani, firma cea mai stabila, si datorita asezarii sale sub patronajul unor nume sonore incununate de, probabil, cel mai puternic actor roman contemporan, Marcel Iures. Patron, partener, suport, coproducator, Teatrul ACT nu poate face nici el, insa, exceptie de la regula aleatorie a evenimentului. Daca lansarea sa a fost oficiata sub o asemenea zodie, o data cu premiera Cetatii soarelui, in regia lui Mihai Maniutiu, cu Marcel Iures in rolul titular, au fost necesari citiva ani pentru o noua atingere a exceptionalului, cu acelasi actor, dar cu Dabija la timona, de aceasta data… In ambele cazuri, actori si regizori au atins si pentru ei insisi momente de virf ale carierei.
Daca Maniutiu optase pentru dramatizarea operei lui Campanella, Dabija utilizeaza textul unui celebru austriac contemporan (Thomas Bernhard s-a stins in 1989, la 58 de ani), cu o biografie la granita cu scandalosul si patologicul. Scriitorul, nascut in Olanda, cu gena incarcata de citeva generatii de declinuri psihice, tentatii suicidare si iluzii existentiale ratate, avea sa provoace pe tot parcursul vietii o societate repugnanta, care ii va replica prin procese, interdictii de editare ori joc al unor spectacole, si careia ii va raspunde testamentar, anulind Austriei dreptul de a-i edita cartile ori monta piesele de teatru. Sub interdictie fusese, la vremea premierei, si Creatorul de teatru, textul care a generat spectacolul de la Teatrul Act.

Ceea ce propune Alexandru Dabija, la primul nivel, este autoportretul si, prin urmare, autoreferentialitatea in perimetrul meseriei teatrale. Ideea ar fi avut insa toate sansele infecunditatii daca nu ar fi fost sustinuta nu doar cu talent si ingeniozitate, dar si cu o maxima smerenie (fusesem tentat sa zic modestie, dar e mai mult decit atit) de catre actori, fie ei tinerii Afrodita Androne si Vitalie Bantas, fie superstarurile Valeria Seciu si Marcel Iures. Daca tinerii au fost obligati de personaje sa isi infrineze orice tentatie temperamentala, maturii si-au asanat orice umbra de orgoliu venind dinspre statutul lor indiscutabil. Rezultatul? Imaginea unei familii de actori de pina la deschiderea cortinei, haituiti de rigorile „teatrului de stat“, dar si de spectrul generalizat al provincialitatii, de stupiditatea gazdelor succesive ori de cutumele acestora cel putin incomode daca nu la fel de stupide, dar si de propria-le conditie intelectuala, pendulind intre genialitate si salon al cine stie caror pretioase ridicole, intre cele mai dificile rafturi ale bibliotecii si mahalaua unor universale Ploiesti caragialesti, intre stiinta inefabila a trairii zecilor de vieti din viata unui actor si peretele de plumb al incapacitatii de a le pricepe.

Celebrul actor Bruscon in turneu in obscurul Uzbach ii prilejuieste lui Marcel Iures un rol singular, as zice, in panoplia personajelor pe care le-a interpretat pina acum. Poate asa sa fi fost insusi Bernhard. Rufos chiar in costumul lui Napoleon, macinat de hazlii ipohondrii, aruncat in corzi de o memorie culturala asumata pina la inrudire, detestindu-si cu iubire (de ce nu?) nevasta si copiii, dorlotindu-i si supunindu-i pervers si tiranic izbucnirilor de furie, luindu-si martor Hangiul spre a-l supune imediat unui bombardament de pretentii aberante si batjocuri necenzurate, Iures isi construieste acest Bruscon cu naturalete emotionanta, imbinind cu exceptionala stiinta a masurii varii sentimente, stari, declansari temperamentale in paradigma unei personalitati care este aceea a Actorului de aici si aiurea, de atunci, acum si oricind. Plictisit, mirat taraneste (nu doar oglinda gogoliana, dar si traitor intr-un timp din care nici macar actorul nu poate evada) de ceea ce i se intimpla in acest Uzbach cu 250 de locuitori, unde isi va juca propriul text niciodata incheiat si aducind in acelasi loc si timp o intreaga istorie, mare maestru al scenei si familist sastisit din lipsa chefului de a-si mai uza imaginatia intr-o institutie care numai pentru jocurile fanteziei nu a fost inventata, Bruscon al lui Iures este un edificiu asezat pe cea mai simpla fundatie cu putinta, drept pentru care orice ogiva, bolta, crenel ori debara devind spectaculoase.

Celelalte personaje sint aproape mute, cuvintele nefiind nici ele, pentru acestea, mai mult decit chicotelile, gemetele sau tusea. Valeria Seciu obtine, in context si la rindul ei, un personaj cu totul special in fisa de creatie, Agathe, cu a sa origine proletara clamata de Bruscon, fiind obiectul de laborator pe care sotul isi verifica teoriile si eventuala vocatie pedagogica (nici copiii nu ies de sub aceasta regula a jocului). Toti trei sint in scena prin vointa capului de familie care pretinde procustian obedienta, pretentie subliniata brutal si discret in acelasi timp (nu inutila precizarea lui Dabija). Sarah si Feruccio, cei doi copii, superficiali in aparenta, constituie, alaturi de Agathe, o societate vesela, in definitiv, caci dincolo de stratul de spaima provocata de Bruscon se descopera un soi de blindete plictisita, de dragoste cu respectarea regulilor jocului impus de istoria personala a familiei. Daca toti trei sint de acord cu asumarea aceluiasi joc, fiecare in parte este profund individualizat, desemnind, daca vreti, cite o categorie comportamentala si temperamentala.

Li se adauga o a cincea surpriza a spectacolului, Constantin Draganescu, Hangiul, memorabila imagine in miscare a uimirii in fata agresiunii lumii din afara Uzbachului. Hangiul nu poate fi nici el traumatizat pina la capat, cum nici cei trei membri ai familiei lui Bruscon nu puteau fi. Daca acestia din urma sint aparati de sentimente inevitabile si plictisita intelegere de care vorbeam mai inainte, Hangiul e aparat de forta cutumelor satesti, de propria-i poveste existentiala (in definitiv, alta lume decit cea pe care o traim, nici nu exista, in sens traditional), ba chiar de asumarea strainilor ca pe o gradina zoologica transplantata in propria batatura. Perpetuu incremenind cu gura cascata, personajul lui Constantin Draganescu asa se apara si tot asa comenteaza, dincolo de cuvinte.
Intregii povesti, Irina Solomon ii ofera suportul scenografic cel mai economicos cu putinta. Costumele pastreaza aceeasi logica a plictiselii fie ca sint cele civile, fie cele din „spectacolul“ lui Bruscon (purtate de Napoleon, Cezar si Marie Curie). In rest, trei scaune, o masuta si o cortineta. Nici nu s-ar fi putut barocul intr-o propunere care, poate, il contine doar dincolo de incheierea spectacolului.

Sa fie actul artistic o ipostaza din inventarul delirului, un mod de a-l consuma fie si prin discretie? Spetacolul lui Alexandru Dabija pare a confirma erasmic aceasta teza. Delirul este insa generalizat si, daca filozoful din Rotterdam il lauda, numindu-l „prostie“ sau „nebunie“, Creatorul de teatru il cerceteaza printr-o grila care inainteaza de la primul nivel, al autoreferentialitatii meseriei teatrale, prin semne textuale si regizorale de plan doi, catre autoreferentialitatea meseriei existentiale, generalizind la scara umana si de aici la cea naturala. Nu inutil spectacolul debuteaza sonor cu un scirtiit-grohait-zgomot de masina stricata, sosind iritant si inoportun dinspre crescatoria de porci a Hangiului – unde saptaminal sint zile de cirnati, si martea de singerete – peste citatele lui Bruscon din Schopenhauer sau Kirkegaard. Prins in contextul obligatiilor contractuale, actorul furios nu gaseste decit „ferme de ingrasat porci, biserici si nazisti“ prin localitatile austriece pe care le parcurge, desi ultima categorie e un lucru cu inteles uitat, pentru ca inglobat in cutuma, cu tot cu portretul lui Hitler, de pe un perete, pe care doar Bruscon il mai recunoaste. Prins astfel, si regasindu-se doar in vecinatatea geniilor tutelare („Shakespeare, Voltaire si eu“), actorul isi varsa focul pe tot ce il inconjoara, de la iluminatul impus de pompieri la insusi pompierul-dogar al satului, de la „actritele care ucid teatrul“ la cele 43 de kilograme de brinza pe care le poarta dupa el, de la Feruccio care si-a rupt o mina mergind la toaleta la Agathe, „cunostinta de pe malul Atlanticului“ care face „teatru asmatic“, simulind boli pulmonare. Cum poti rezista altfel „unei lumi disperate, unui deceniu lesinat“ in care lumea fuge de la teatru ca sa stinga incendii, iar fiul dorit „un geniu“ nu a iesit decit „un om bun“?

Inca o data grila erasmica este evidenta. Atita ca (in definitiv, sintem in teatru nu intr-un eseu filozofic, si in asta se gaseste inca un parametru cheie care garanteaza evenimentul) regizorul are o grija speciala de a doza intinderea instrumentelor scenice, facindu-le sa se mineze si submineze unele pe altele, spre a nu lasa pariul studiului de caz al delirului pacalit de logici extraartistice. Drept pentru care orice tirada potential patetica este retezata imediat de interventii de un umor special. La rindul ei, tentatia comediei este anulata in momentele acute de interventii sentimentale ori livresti. Totul este conceput homeopatic, ca sa zic asa, dozele infinitezimale asigurind „discretia“ pe care Dabija mizeaza.
Nu stiu daca am reusit sa evit panegiricul. Dar chiar mai conteaza, cind e vorba de o capodopera?…