Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2010   |   Octombrie   |   Numarul 545   |   TEATRU. Artă. Pentru artă

TEATRU. Artă. Pentru artă

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Arte | 7 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Trei prieteni vechi. Trei tipuri complet diferite. Serge (Şerban Pavlu) – medic, uşor bovaric, snobel, cochetînd cu arta şi cu trendurile moderne. Marc (Vlad Zamfirescu) – inginer, cinic, dur, nonconformist în genul „ce-i în guşă şi-n căpuşă“. Ivan – meserie nedefinită, slab de înger, nerealizat, bun de pus pe rană, împăciuitor, sac de box pentru ieşirile celorlalţi. Ce-i uneşte? Nu se ştie. Nici nu contează. Nu e un text realist. Personajele nu au o istorie bine conturată. Aici contează replica. Şi replicile curg foarte bine, se înlănţuie firesc, spumoase, pline de haz, în buna tradiţie a teatrului francez bulevardier, a aceluia de bună calitate care-i plăcea atît de mult şi lui Proust. Conflictul e schematic, iar situaţiile, de fapt, neverosimile. Serge dă un purcoi de bani pe un tablou alb cu dungi albe, Marc se enervează, refuză să creadă că lui Serge „opera de artă“ chiar îi spune ceva, prietenii se ceartă, prilej de a-ai arunca în faţă tot ce cred (sau, oricum, îndeajuns) unul despre celălalt, Ivan încearcă zadarnic să-i împace, enervarea creşte iraţional, se spun vorbe peste care, în mod normal, nu se va mai putea trece, dar aici se poate trece, vine şi happy-end-ul aşteptat (v-am spus că nu e nimic realist). Cedează fiecare: Marc devine poetic şi pare mai inspirat de tablou decît însuşi Serge, acesta din urmă mai uită din ocări, Ivan îşi spală fericit lăturile pe care i le-au aruncat în cap cei doi prieteni şi viaţa merge înainte. E o piesă despre prietenie, despre relaţii de putere/ dominaţie între oameni care, în felul lor, se iubesc, agrementată cu mici accente de critică socială. Nu e un text mare, nu-şi propune să ajungă la cine ştie ce adîncimi psihologice, rămîne destul de superficial şi schematic, dar e bine scris şi, în genul şi în limitele sale, e foarte bun. Şi, mai ales, are meritul că prilejuieşte roluri consistente actorilor care-l joacă. Lucru înţeles şi asumat perfect de Cristi Juncu, regizorul care s-a ascuns cu discreţie în spatele lor, optînd pentru construirea unor relaţii de joc clare, fără mari inovaţii regizorale. Iar ei sînt foarte buni. Se cunosc, au jucat destul de mult împreună şi asta se vede şi acum, cînd, constrînşi de regie şi scenografie, joacă într-un spaţiu foarte mic: spaţiul de joc, o cutie înălţată pe scenă, închipuie un colţ de muzeu (vezi cordoanele care străjuiesc scena de pe scenă, extinctorul).
 
În treacăt fie spus, nu am înţeles de ce pereţii şi tot mobilierul sînt îmbrăcate în blană (dacă e o trimitere la animalitatea primitivă care iese, treptat, la iveală din Marc, mai ales, e un pic prea subtilă), dar mi-a plăcut felul cum se marchează schimbările de locuinţă prin întoarcerea cîte unui tablou, soluţie simplă şi funcţională. Dar nu scenografia ţine capul de afiş aici. E un spectacol de actori. Într-un rol de altă factură decît cele pe care le-a făcut pînă acum, Şerban Pavlu îşi struneşte foarte bine energia debordantă cu care umple, de obicei, scena, e pătimaş fără exces, reţinut în orgoliul său ultragiat, ştie să fie şi caustic (în scena în care spune ce crede despre prietena lui Marc), joacă mult din voce, cu economie de gesturi. În contrapondere, Vlad Zamfirescu se mişcă mai mult, dă mai mult frîu liber reacţiilor, trece de la ironie la sarcasm acid şi, de-a dreptul, la răutate (care-i iese şi-i stă al naibii de bine!). Relaţia dintre ei e limpede, se încheagă în faţa spectatorilor, e motivată. Un rol mai puţin obişnuit face Gheorghe Ifrim. Un pic în altă cheie decît partenerii lui, Ifrim compune – dar foarte curat, avînd grijă să-şi cenzureze orice pornire cabotină – un personaj fragil, temător, cu un psihic labil, un fel de băiatul-bun-la-toate-bătut-de-soartă. Nu cred că avea altă soluţie în afara compoziţiei: rolul său e cel mai artificial, personajul său – cel mai greu de crezut. Cu atît mai meritorie reuşita lui.

Un spectacol curat, jucat cu vizibilă plăcere. O comedie sănătoasă, lucrată atent, care pune şi cîteva întrebări serioase. Un spectacol pentru publicul cel mai larg, la care te simţi bine şi care, sigur, va face, vreme îndelungată, săli pline.

 

Teatrul „Lucia Sturza Bulandra“
Artă de Yasmina Reza
Traducere de Violeta Popa
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Cu: Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu,
Gheorghe Ifrim


Etichete:  Artă, Yasmina Reza

Comentarii utilizatori

hiba teatrului/artei CURATEninat - Vineri, 8 Octombrie 2010, 16:05

Eu sînt o mare cititoare de cronici. Mă interesează ce şi cum se scrie despre ce am văzut, dar şi despre ce nu am văzut; la urma urmelor, unul din rosturile unei cronici este şi acela de a convinge cititorul că merită să fugă de acasă în lumea construită de regizorul cutărescu. În experienţa mea de cititor, am întîlnit de multe ori sintagma “spectacol curat” şi mărturisesc că nu ştiu ce înseamnă treaba asta, spectacol curat. Rămîn recunoscătoare dacă cineva îmi explică ce înseamnă spectacol curat. În orice caz, dacă stau prost cu teoria spectacolului curat, din PRACTICĂ, adică din mersul la teatru, ştiu sigur ceva : să nu te duci la un spectacol despre care s-a scris că este curat. Pe la începuturile experienţei mele de spectator, credeam că e de bine cînd se spune despre un spectacol că este curat, mă gîndeam la cîteva din accepţiunile termenului şi mă aşteptam să văd o construcţie scenică cu următoarele calităţi : neprăfuită, proaspătă, îngrijită, adevărată. Ei bine, toate spectacolele despre care am citit eu că sînt CURATE aveau o maaaare hibă : erau construcţii lipsite de imaginaţie, care NU treceau graniţele unei lecturii posibile în pat, la mine acasă. Păi, şi atunci, de ce să fugim de acasă, pentru o experienţă pe care, dacă sîntem cititori cu imaginaţie, o putem trăi mai bine în patul nostru?!

corectieninat - Vineri, 8 Octombrie 2010, 17:02

prezint scuze pt titlu, ii mai lipseste un slash : hiba teatrului/artei CURAT/E

\artamihaela - Sambata, 9 Octombrie 2010, 22:23

raspuns pentru ninat.
Ai mare dreptate.dupa o asemenea cronica nici eu nu m-as duce sa vad spectacolul.Dar,spre norocul meu,l-am vazut inainte de a citi cronica.Cronicareasa se vrea mult mai desteapta decat e.Spectacolul e fabulos.Du-te sa-l vezi si dupa aceea astept sa ma contrazici.:)

Cronicareasa e cronicarIulia Popovici - Duminica, 10 Octombrie 2010, 01:15

Stimata Mihaela,
Autorul cronicii in cauza este dl Liviu Ornea.

originile durerii meleninat - Duminica, 10 Octombrie 2010, 17:54

@mihaela, poate nu strică o precizare. Două sînt motivele care m-au zgîndărit să mă aflu în treabă : pt că mă irită sintagma asta, spectacol curat, şi pt că autorul cronicii este Liviu Ornea. Cum am spus, sînt o cititoare de cronici şi deja am început să fac bube din cauza expresiei “spectacol curat”, de care mă lovesc cam peste tot. Am reacţionat acum tocmai pt că e vorba de dl Ornea, pe care îl citesc demult şi cu toată consideraţia şi-mi permit a avea aşteptările mele de cititor, aşa cum domnia sa, în relaţie cu regizorii ale căror producţii le comenteayă, are propriile aşteptări. Sper că nu se înţelege din mesajul meu anterior că aş fi pus vreo etichetă pe spectacolul lui Cristi Juncu, pe care îl cunosc şi îl apreciez, mai ales ca dramaturg (în calitate de regizor, i-am văzut trei spectacole). Revin la durerea pe care mi-o provoacă spectacolul curat şi mai zic : e destul de comic faptul că, în textele despre spectacolele care au făcut istorie în lumea noastră teatrală de ieri şi de azi, cronicarii NU simt nevoia a le aprecia drept spectacole curate; de unde s-ar înţelege că producţiile de referinţă din teatrul nost au fost şi sînt murdare, din moment ce nimeni n-a simţit nevoia a ne vorbi de CURĂŢENIA lor, ce-o fi însemnînd curăţenia asta cînd e vorba de artă. Dacă aş fi regizor şi cineva ar scrie că am reuşit un spectacol curat, aş înţelege că n-am făcut nicio brînză.

PS. Data trecută mi-a sărit în ochi doar titlul mesajului meu, intervenţia mihaelei m-a făcut să-mi recitesc tot comentariul anterior şi văd un i aiurea la “unei lecturii” ... sper să primiţi scuzele mele şi pt infracţiunea de a articula dublu :)

ninatadi - Luni, 11 Octombrie 2010, 18:55

nu crezi ca este mai bine sa te duci sa vezi spectacolele si pe urma sa faci aprecieri asupra cronicilor ,cu toata prietenia pe care o afisezi fata de regizor spectacolul este foarte bine ilustrat in cronica ,un spectacol de actori foarte bine jucat cu delicatete spus curat ,merita sa-l vezi si sa citesti si alte cronici

curat drăcesc!ninat - Miercuri, 13 Octombrie 2010, 19:29

@adi, domne, pînă să văd spectacolul în discuţie, n-am ce face, citesc cronici, care sînt şi ele, cronicile, un alt fel de spectacol. Şi în spectacolul semnat de dl Ornea e ceva ce mă irită, despre acest ceva vorbesc eu, cu speranţa de a înţelege dacă e întemeiată sau nu iritarea mea. Am citit şi alte cronici, mai ales cea semnata de Cristina Rusiecki m-a convins că e musai de văzut Arta lui Cristi Juncu. Dar eu am o problemă, cred că toţi artiştii, care lasă în urmă ceva ce merită văzut/citit/ascultat , NU lasă în urrmă lucrări prea curate, dimpotrivă, totdeauna, dar absolut totdeauna există ceva NECURAT în creaţiile lor . No, dacă Arta lui Cristi Juncu e aşa de bună cum se vorbeşte-n tîrg, sînt convină că e ceva necurat în arta lui, indiferent că vrut sau n-a vrut el, spectacolul i-a ieşit drăcesc de bine. Din ce mi se tot povesteşte, înţeleg că jocul actorilor este DRĂCESC, nu curat, drăcesc de bun. curat drăcesc ar fi singura formulă pe care aş accepta-o în cazul unei creaţii ce merită văzută. Asta e tot ce pot să fac, mai mult nu las şi gata!

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Educaţia – o piatră de încercare
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Cele mai comentate articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Fără epic (II)
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Cele mai recente comentarii
@Mihnea Moroianu: nu facem sondaje
@Ovidiu Simonca (Propunere "electorala")
CAPITALA şi SCULPTURA CAPITALĂ
Normalizare
Un om inteligent, sensibil fata de oameni, sensibil la argumente
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire