OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa 12 ani, inca prea putini dintre noi stim ca avem drepturi. Si mai putini stim de ce, cum suna si mai ales cum se exercita ele. Mai rau, desi recunoscute de lege, aceste drepturi sint adesea ignorate (voit sau din inconstienta) de cei indreptatiti (si platiti de noi) sa le apere: institutii, functionari, oameni ai legii ori chiar guvernanti, care emit hotariri care contrazic sau chiar anuleaza drepturi legale ale persoanei, gata statuate constitutional.
Ca lucrurile stau astfel e, in buna masura, explicabil daca tii cont de circumstantele confuze in care se structureaza, de mai bine de un deceniu, democratia romaneasca: o democratie in care mostenirile de smechereala descurcareata si analfabetism civic asumat cu mindrie patriotica se amesteca vinjos cu spiritul de initiativa infometat si cu dispretul fata de celalalt devenit virtute. Ca lumea culturii si a artelor e una dintre prazile cele mai usoare pentru manifestarea acestui haos cu culoare de talcioc e, insa, mai putin de inteles si foarte greu de acceptat, fie si in contextul unei tranzitii cu miros fetid de restauratie.
In principiu, lumea intelectual-culturala ar fi de presupus ca e, macar, una alfabetizata ori disponibila alfabetizarii. Capabila, adica, sa-si cunoasca si sa-si afirme drepturile personale, ba chiar sa militeze in sensul recunoasterii si respectarii lor pentru toti si de catre toti. Dar cum se potriveste principiul cu practica de fiecare zi, asta e o poveste in care grotescul si drama patetica se logodesc fara satiu.

Introducerea de mai sus pleaca de la intimplarea din deschiderea stagiunii teatrale, in care doi oameni de teatru foarte cunoscuti, regizorul si managerul teatral Alexandru Dabija si actorul (cu aspiratii multiple de regie si mari talente de grafician) Horatiu Malaele si-au trimis unul altuia, cu prilej aniversar, cite o scrisoare deschisa. In rezumat, era vorba despre protestul lui Dabija cu privire la repetata „folosire“ de catre Malaele, fara a-i cere acordul, a spectacolului cu Scapino de Molière, inclus chiar in seria aniversara a Saptaminii Malaele ce urma sa se petreaca la Teatrul de Comedie. Sa precizam: saptamina cu pricina parea a cuprinde spectacole regizate de actor, in care acesta si juca. In urma protestului, spectacolul a fost radiat din lista reprezentatiilor aniversare, dar si Malaele a trimis un raspuns, in care:

a) Taxeaza spectacolul in care jucase pe vremuri la Nottara drept submediocru regizoral (de parca asta era problema! Daca asa stateau lucrurile, de ce l-a ales?); b) Pretinde ca drepturile morale de autor i-ar fi fost mereu recunoscute lui Dabija (dar toate baner-ele aparute in ultimii ani erau clare: Scapino, un spectacol de Horatiu Malaele, iar Saptamina Malaele a fost anuntata in mediile de informare, inclusiv pe toate canalele TV, ca formata din spectacole de Horatiu Malaele); c) Pretinde ca a utilizat doar un montaj cu solouri actoricesti in reprezentarile girate de el, in raport cu spectacolul originar; d) Pretinde ca, de vreme ce fragmentele erau mai degraba „nonverbale“, drepturile de autor pentru traducere nu erau indreptatite.
Cu toate ca aceasta intimplare e doar punctul de plecare a reactiei de mai jos, sa facem, totusi, putina ordine in acest foarte scurt duel floretistic, fata de care ansamblul presei s-a comportat cu binecunoscuta sa discretie incarcata de pudori. Mai intii, ori drepturile morale de autor au fost respectate (asta inseamna, in litera si spiritul legii 8/1996, ca numele regizorului a fost prezent pentru toate reprezentatiile, pe afise, baner-e, caiete-program si alte materiale publicitare), ori s-a produs o adaptare, prin remixarea unor fragmente, si in acest caz autorul operei – regizorul – trebuia sa-si dea in prealabil acordul. In termeni de drept – romanesc si international –, asta se cheama doctrina folosintei cinstite. Nu pot fi folosite fragmente dintr-o opera intr-alta opera, fara acordul autorului originar sau al mostenitorilor legali ai dreptului de autor, decit ca citate si fara alterarea intentiilor celui dintii.

In plus, drepturile morale sint doar o jumatate din chestiune, fiindca dreptul de autor e, nu-i asa, o chestie economica in primul rind. Re-reprezentarea, fie si a unui colaj, dintr-o opera initiala, se face legal cu doua conditii: acordul autorului si cel al producatorului. Un contract scris ar fi trebuit sa faca lumina asupra conditiilor materiale (cedarea temporara a dreptului de catre regizor catre o companie oarecare, dar si de catre Teatrul Nottara catre alt teatru). Pe romaneste fiind spus, Dabija sau reprezentantul sau legal ar fi trebui sa admita, printr-un contract si in urma unei negocieri, ca a cedat drepturile de utilizare, pe o perioada data, a unei parti din montarea sa, contra unei sume x. Acelasi tip de contract sau o anexa la cel dintii ar fi trebuit sa existe intre Teatrul Nottara si compania care si-a propus sa produca remixul.

Comentarea mitocaniei cu regia submediocra nu intra in obiectivele acestei interventii. In schimb, mi se pare de interes major sa subliniez ca drepturile asupra traducerii, cita vreme nu ai facut un spectacol de pantomima, sint inalienabile si imprescriptibile. Ele au un statut similar dreptului de autor si se si mostenesc (drepturile regizorului de teatru sint conexe, cita vreme nu exista un suport de fixare a produsului artistic. Cind el exista, cum e cazul cu inregistrarea TV a spectacolului Scapino, care poate servi aici de proba si in materie de drept, dar si in materie de judecati de valoare cu privire la „submediocritate“, ele sint complete.).

Sa ne intoarcem insa de la exemplul detaliat mai sus (care, intr-o lume normala, ar fi stirnit valuri de comentarii de presa si, cu siguranta, intilniri drastice in justitie), la tema mai larga a relelor practici din cimpul culturii. In teatru – si Dabija face in scrisoarea sa referiri indirecte la asta –, practica semipiratarii de catre televiziunea nationala a unor spectacole nu e lucru nou. Spun semipiratare, fiindca nu e vorba totdeauna de absenta unor contracte sau de uzul total ilegitim. De cele mai multe ori, teatrul e ametit cu un contract mizer, in care actorii si regizorii iau un pospai de bani, iar institutiei de spectacole i se ofera, eventual, niste facilitati publicitare. Scenograful e uitat de pe lista contractantilor cu drepturi depline, traducatorii asijderea, ca atare nu iau nimic, si piesa se reprezinta bine mersi, fara ca ei sa-si fi dat acordul. Dabija insusi a trecut prin asta, dar sint si multi altii. In plus, filmarea se face de mintuiala, fara nici o subtilitate, dar pe centrul ecranului, „adaptarea TV“ e semnata, cu litere de doua ori mai mari decit ale regizorului initial, de un regizor intern al televiziunii. Cazul Mincinosului lui Goldoni, care i-a dat ani de insomnie lui Vlad Mugur, e doar unul dintre cele notorii. Seria e mult mai mare. Doar cu titlu de exemplu, mentionez aici situatia in care traducerea Sinucigasului de Nikolai Erdman, apartinindu-i lui C.C. Buricea-Mlinarcic (spectacol montat la Nottara in 1990) nu a facut niciodata subiectul vreunui contract intre televiziune si autorul ei.

Daca mari institutii, bugetate (deci platite de contribuabil) au asemenea comportamente, cum sa te mai miri de ceea ce se petrece la nivelul editurilor de rind si al teatrelor din capete de tara? Carti pentru copii, aparute in mii de exemplare si in editii de buget scolar (si dau doar exemple ultracunoscute, descoperite de mine pe standuri de librarie in ultimul an: Alice in tara minunilor, Alice in oglinda, Till Ulenspiegel, fara nici o mentiune a traducatorilor, piratate dupa editii din anii ’50-’60. Si cite or mai fi, umflind pe tacute buzunarele altor… intelectuali.). Spectacole dupa texte clasice, de Cehov ori chiar de Shakespeare, fara nici o mentiune a traducatorului pe afis, fie el viu sau mort (speranta nemarturisita a directorilor de teatre e ca sint toti morti sau plecati definitiv, dar adesea nici nu se oboseste cineva sa verifice situatia).

Spectacole dupa piese in premiera romaneasca, utilizind traduceri cu autori in carne si oase, dar pe care nu-i intreaba nimeni daca sint de acord cu reprezentarea, ce sa mai vorbim de vreun contract... Sa fie fericiti daca sint trecuti pe afis, fiindca se pot combina, pur si simplu, doua sau mai multe traduceri, intr-o „versiune scenica“ noua, semnata de regizor sau fara autor marcat, si chestiunea e rezolvata.
Daca isteria inavutirii peste noapte si vidul de legislatie explica enormul val de tipariri, retipariri si reprezentari fara drept legitim din anii 1990-1995, intrebarea e cum de nu sint mai frecvente intilnirile in instanta, in conditiile in care avem o lege ancorata international si perfect utilizabila. Explicatia e simpla: pe de-o parte, romanului ii e sila sa apeleze la justitie, pe de alta, nu-si cunoaste cu acuitate drepturile, chiar atunci cind e un profesionist intr-un anume cimp protejat legal. In plus, mentalitatile de mic talcioc isi spun si ele, adesea, cuvintul. „Cum sa ma cert cu x? Cine ma mai publica/reprezinta?“ Si astfel, cel deposedat de drept inghite in sec, in perspectiva unei viitoare, iluzorii, „mici intelegeri“, fara sa priceapa ca, nereclamindu-si dreptul, se face partas la marea moara a dezordinii morale si legale.

Nu deschid aici cutia de Pandora a „saraciei“ editurilor care, in cel mai fericit caz (adica atunci cind nu te pun sa aduci tu bani de acasa sau sa cauti sponsorizari), platesc drepturile de autor doar ca procente infime din incasari, iar pe cele de traducere, cu echivalentul unei pagini de culegere computerizata. In pofida faptului ca le-ai cedat drepturile pe… 10 ani!!! Nu deschid nici discutia despre utilizarea imaginilor de opere de arta, de fotografii cu copyright, de portrete de persoane sau fotografii artistice furate de pe net. Ne-am pierde intr-o suma de exemple si explicatii punctuale pe care nu ni le permite spatiul.
Fiindca, peste toate, o intrebare majora ramine deschisa: care dintre utilizatorii produselor noastre intelectuale si artistice ne va respecta, cita vreme noi insine nu demonstram ca ne respectam pe noi si, fireste, intre noi?