OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Ariel Underground“, Tirgu Mures – Despre Kolka si cum a zburat el in Brazilia iar Petka n-a crezut o iota, de Daniil Harms. Regia si scenografia: Horatiu Mihaiu. Coregrafia: Julieta Iordache. Univers sonor: Virgil Mihaiu. Cu: Valentin Lozinca, Geta Potcoava, Mariana Iordache, Cornel Iordache.

Sint un fan ATELIER. Un fan insuficient de consecvent (din cele 10 editii sarbatorite anul asta am fost doar la sase, dar nu pentru ca n-as fi vrut sa merg la toate, ci din motive independente de vointa mea). Dar un fan cu metoda. Fiindca si festivalul de la Sfintu Gheorghe e, dincolo de caracteristica sa decompensare intima, un festival cu metoda. Marturisesc, merg totdeauna acolo cu speranta (in genere recompensata de fapte) ca o sa vad si de acea data ceva ce n-am mai vazut. Sau si mai si, ceva ce nu se poate vedea decit acolo. Nu poti merge decit selectiv pe la festivaluri atunci cind esti slujbas, iar mie-mi place slujba mea. Asa ca – festivalul de la Piatra Neamt fiind asasinat surizator, iar la Sibiu nefigurind pe lista invitatilor – ATELIER-ul a reusit sa ramina ce-a fost, spatiul meu privilegiat de experienta si meditatie teatrala.

Sint un fan Horatiu Mihaiu si imi asum argumentat aceasta asertiune. Imi plac, de cele mai multe ori, si scenografiile arhitectului (cea de la Mackbeth-ul tirgmuresean de acum citiva ani era un adevarat desfriu de simplitate imaginativa), dar sint un fan al regizorului. Horatiu Mihaiu construieste totdeauna surprinzator, fie ca o face pe texte carora le traduce nonverbal savoarea, fie ca o face pe scenarii proprii, fie ca utilizeaza textele in combinatii flamboaiante, care revarsa un soi de imaginar suprarealist ori pur si simplu parodic. Are optiuni foarte nete la nivel dramaturgic – de exemplu, nu o ia niciodata pe cai batute, nu „comenteaza eseistic“ literatura dramatica, ci se lasa mereu indragostit de vreun mesaj si-si construieste pe el, cu credinta, mesajul personal: fie ca e vorba de Recviemul lui Andreev, de prozele scurte ale lui Ovidiu Pecican ori de micropovestirile lui Harms. In plus, stilistic poti vorbi despre specificitatea spectacolelor lui: indiferent de dimensiunile spatiului, acesta „joaca“ si e fructificat in imagini inglobate coerent intr-o unitate de semnificatie; miscarea corporala a actorilor are un rol major, chiar daca nu totdeauna dominant (cum era in 17 acte cu Piet Mondrian sau Steps, ceea ce insa nu se mai verifica in, sa zicem, Adio secol XX, unde dominanta semnificativ-simbolica e data de obiecte, nici in spectacolul despre care vom vorbi mai jos); iar sunetul nu e o ilustratie, ci un soi de ambient viu, care palpita si vorbeste adesea solo ori se construieste contrapunctic, cu o fantezie cuceritoare. Si, cu toate astea, Horatiu Mihaiu nu se repeta.

De un timp oarecare, locul favorit (si favorizant) al spectacolelor lui Horatiu Mihaiu e „Underground“-ul Teatrului Ariel. Avantajele sale sint nascute tocmai din fructificarea prin concentrare a limitarilor spatiale. Un subsol de tip bolta, cu coloane care oculteaza siret privirea din trei planuri, dar care obliga la miscarea frematata a spectatorului. Regizorul monteaza insa si in minuscula sala clasica, pentru teatrul de papusi, spectacole dedicate unui public fara limita de virsta si, uneori, fara sa utilizeze papusi, ci doar obiecte sau ansambluri gestuale. Despre Kolka si cum a zburat el in Brazilia… a fost creat pentru „Underground“ si prezentat intr-un soi de premiera absoluta in festivalul ATELIER, in sala studio, un spatiu conventional de vreo 30 de metri patrati, cu un public frontal de vreo 60 de persoane. Caldura mare, mon cher…
Un front de bar de gara minuscul, doua mese pitice si un cuplu de patroni care fac, superplictisiti, inventarul. Ca o forma de divertisment, sotul ii dicteaza sotiei raspunsul la scrisoarea primita de la un prieten. Un interminabil raspuns aberant, repetind cu variatiuni aceleasi trei fraze de multumire si confuzionind identificarea „andrisantului“. Spatiul e zguduit periodic de trecerea trenurilor care ori nu opresc, ori opresc aiurea, dincolo de gara. Paharele se zguduie si dau sa cada, sticlele trebuie tinute cu mina, foile catastifului contabil se ravasesc.

Doi barbati-baieti intra in circiumioara: au virste greu de identificat, par semicersetori, dar si oarecum functionari marunti, poate chiar liceeni intirziati. Asteapta ceva, impreuna si totusi separat, fiecare la masa lui, poate un tren de naveta, poate pur si simplu un refugiu. Beau cu temei, vodca dupa vodca, intr-o competitie fara invinsi si invingatori, cu aplicatie si fantezie. Treptat discutia se incheaga si Petka trece la masa lui Kolka, fiindca vrea sa-i marturiseasca… dorinta lui de a scrie o povestire. Numai ca, orice tema ar puncta, Kolka i-o sufla imediat si-l convinge ca povestirea a fost deja scrisa: a citit-o el intr-o carte… Geniul deconstructiv-constructiv al lui Kolka (tesindu-si plasa din clisee colate derapant, cu sintaxa urmuziana, dar cu substanta suculenta, de tip chaplinian) ia treptat conducerea si-i ameteste mintile lui Petka, modificind ambientul pina dincolo de conventia „realist satirica“. Cei doi barmani sint prinsi si ei in acest joc si asa incepe evadarea, sub virtosul semn bahic, catre o Brazilie la fel de voluptuoasa ca aceea a lui Terry Gillian (precis tineti minte filmul cu birouri de un metru pe 50 de centimetri, cu kafkiana institutie in care sedintele se tin in lungi marsuri pe coridor, iar peretii se dovedesc elastici, largindu-se sau strivindu-i pe functionari: zborul in vis al eroului devenit inger spre un Brasil ceresc a ramas antologic ca un clip muzical…). Si aici, in spectacolul lui Mihaiu, frenezia care transforma barmanul in pilot transoceanic, barmanita in dansatoare de samba si pe amindoi in aborigeni pare un fel de plonjeu metafizic cu „saniuta“, de un haz enorm, dar si de o poezie irepresibila.

Spectacolul joaca net pe tema artei ca discurs care resubstantializeaza realul, iar miza lui e paradoxala din doua puncte de vedere, care-i marcheaza si calitatile de inalta subtilitate. Mai intii, toata nebunia ce se instaureaza treptat e facuta la vedere, aproape fara a utiliza nici un artificiu teatral, cu exceptia obiectelor deja existente in scena (pina si hainele se schimba prin dezvaluire directa). Actul povestirii este cel care instituie situatia, iar situatiile nonverbale au mereu un suport firesc, motivat de stari, de evolutii, de idei ale personajelor. Din aceasta pricina jocul „de-a altceva“ nu e nici o clipa resimtit de public ca artificial, ci ca un biliard al povestilor in poveste, care se rostogolesc la limita stricta a peretilor „mesei verzi“. Pe de alta parte, in pofida avalansei neoprite, cu un ritm coplesitor, a gagurilor si a rasturnarilor nonverbale, ceea ce iese curat si cristalin avantajat e textul verbal, forta scriiturii lui Harms, inconfundabila si stralucitoare.
In fine, calitatea actorilor – actori papusari jucind cu un farmec si cu un tonus contagios, in toate registrele, controlind si compozitia, si miscarea, si vocile cu un amestec de ingenuitate si profesionism subtil – este remarcabila. Travestiul Getei Potcoava in Petka e, cred, unul de zile mari, intr-o stagiune in care travestiurile par a fi fost la ordinea zilei. Si asta fara a umbri nici o clipa evolutiile fara cusur ale partenerilor.

O ora – atit dureaza calatoria dus-intors in Brazilia cu bilet de la Tirgu Mures. Concentrarea maxima si constructia bijutiereasca sint, cred eu, motivele majore ale optiunii regizorului (si a publicurilor sale) pentru asemenea experiente exploratorii. Escala fortata a lui Mihaiu la Sfintu Gheorghe (unde, de altfel, se opreste macar cu un spectacol in fiecare an, si nu de azi-de ieri) a fost o aventura cu mare cistig, chiar daca fara premii.