Regizorul grec Sotiris Hatzakis a
adaptat un text folcloric, întîlnit, sub diverse
variante, în întreg spaţiul balcanic, într-un
spectacol ritualic ce reia în plus pasaje din Biblie, din
poezia lui Federico García Lorca şi Troienele lui Euripide
(tragedie pe care, din materialele de presă citire, toată lumea s-a
încăpăţînat cu această ocazie s-o numească Troadele)
şi reuneşte o echipă de actori din România, Grecia, Albania,
Bulgaria şi Serbia, fiecare jucînd şi cîntînd în
propria limbă. Cîntecul fratelui mort, în care partitura
mamei e împărţită între Maia Morgenstern (în
acelaşi timp, Călăuza/Povestitorul), Maria Katsiadaki (Grecia) şi
Margarita Xhepa (Albania), a avut săptămîna trecută două
reprezentaţii la Teatrul Naţional din Bucureşti, turneu organizat
de Fundaţia „Alexandros S. Onasis“, în colaborare cu
Fundaţia Culturală Greacă.
Cîntecul fratelui mort vorbeşte
despre o mamă cu nouă fii şi o fiică, cerută în căsătorie
departe de casă. Doar fratele ei Constantin e de acord cu nunta
şi-şi convinge mama şi fraţii să accepte, promiţînd că,
la nevoie, se va întoarce din morţi pentru a-şi aduce sora
înapoi. După măritişul fetei, fraţii ei mor, iar mama
rămîne singură. Mama îl blestemă pe Constantin pentru
că i-a trimis fiica departe şi a adus nenorocirea asupra familiei,
Constantin se întoarce din mormînt şi-şi aduce sora
acasă, pe care, însă, mama n-o mai recunoaşte şi o alungă.
Sincretismul muzical şi lingvistic al
spectacolului e impresionant, efectul unui astfel de ritual scenic e
tulburător pentru cel care priveşte şi ascultă, iar la prima
vedere, mai ales că, la Bucureşti, doar puţinele bucăţi în
româneşte ne-au fost accesibile, totul e inocent şi
multicultural. Dar despre ce vorbeşte, de fapt, Balada (Cîntecul)
fratelui mort? De fapt, despre o interdicţie socială – aceea a
amestecului de sînge, a căsătoriei în afara
comunităţii, în afara grupului. Măritîndu-se cu un
străin, tînăra mireasă atrage blestemul asupra propriei
familii, iar mama îşi pierde toţi fiii. Omniprezenţa acestei
teme (antropologice) în folclorul balcanic străvechi ne uneşte
pe toţi, români, albanezi, greci, sîrbi, bulgari. Şi nu
în bine. Gîndiţi-vă la un alt loc comun balcanic,
tragedia Medeei: de ce nu-l poate lăsa pe Iason, întorcîndu-se,
ea şi copiii ei, acasă? Din cauză că e vinovată de uciderea
propriului tată nu e decît o parte a răspunsului, cealaltă
parte e: pentru că s-a măritat şi a plecat cu un străin. Ca şi
Areti (Voica, în versiunea românească) din Cîntecul
fratelui…, odată ce şi-a spurcat sîngele, ea nu mai
aparţine locului de baştină.
Aceşti eroi de... tragedii balcanice
Dragoljub Kunarac, unul dintre
personajele Slavenkăi Drakulic din N-ar fi făcut rău nici unei
muşte (Curtea Veche, 2008), crede şi el în puritatea sîngelui
care curge prin venele unei comunităţi. Ca majoritatea celor
care-au terorizat şi ucis oameni aparţinînd unei alte etnii,
Kunarac nu e decît un om obişnuit, un chelner/taximetrist
etc., un exemplar tipic al banalităţii răului (Hannah Arendt şi
cartea ei despre Eichmann bîntuie scrisul Slavenkăi Drakulic),
care, departe de casă şi printre membrii unui alt grup social, s-a
dovedit perfect capabil să violeze şi să vîndă ca sclave
sexuale tinere (unele minore) de origine musulmană, în
regiunea Foca din Bosnia-Herţegovina. Fapte abominabile, care, nu-i
aşa?, se petrec numai în timpuri excepţionale şi sînt
(oare?) ele însele excepţii de comportament uman. Dar grecii
cuceritori ai Troiei ce fac cu văduvele şi copilele lăsate orfane
de Priam, Hector şi ceilalţi? Despre ce altceva vorbeşte Troienele
lui Euripide, din care Hatzakis foloseşte fragmente, dacă nu despre
a face sclave sexuale din femeile celor pe care i-ai învins?
N-ar face rău nici unei muşte e o
carte-portret, dedicată cîtorva dintre cei judecaţi la Haga
pentru crime de război, crime împotriva umanităţii, şi
pentru genocid împotriva musulmanilor bosniaci, a albanezilor,
croaţilor şi sîrbilor (în egală măsură), în
timpul războiului de dezmembrare a Iugoslaviei. Scriitoare şi
jurnalistă croată cunoscută, Drakulic trasează conturul cîtorva
dintre cei apăruţi (sau încă nu) dinaintea Curţii, de la
tînărul Kunarac la celebrii Ratko Mladic, Radovan Karadzic şi
Slobodan Milosevic, încercînd să înţeleagă
mecanismul transformării unor oameni de rînd în asasini
monstruoşi. Un demers în care se întîlneşte nu
doar cu Hannah Arendt, ci şi cu Jan. T. Gross şi cărţile acestuia
despre antisemitismul polonez – violenţa îndreptată contra
conaţionalilor, a propriilor vecini evrei, în timpul şi după
al Doilea Război Mondial –, găsind răspunsul în moştenirea
istoriei falsificate de comunism şi în naţionalismul care, la
fel ca temele folclorului balcanic, supravieţuieşte deceniilor şi
discursurilor politice. Un întreg corpus de mituri şi legende,
de tragedii clasice şi poeme populare vorbeşte despre
puritatea/purificarea etnică drept condiţie a supravieţuirii de
neam, iar balade precum Cîntecul fratelui mort nu sînt
decît elaborarea în limbaj poetic a obsesiei grupului
social închis.
În Balcani, temele tragediilor
greceşti şi continuele referinţe la universul lor sînt de-a
dreptul ineluctabile. Ratko Mladic, fost comandant al Armatei
Republicii Srpska din Bosnia-Herţegovina şi actual suspect de
genocid, dat în urmărire de Tribunalul Internaţional pentru
Crimele de Război din fosta Iugoslavie de la Haga, e „citit“ de
Drakulic într-o astfel de cheie tragică: fiica lui, Anna, s-a
sinucis, împuşcîndu-se cu unul dintre pistoalele lui
Mladic – probabil, crede şi ficţionalizează autoarea, după ce a
aflat despre faptele tatălui, într-o călătorie în
Rusia. Spre deosebire de poliţia sîrbă şi de procuroarea
Carla del Ponte, zeii chiar l-au ajuns din urmă pe Ratko Mladic. Să
fie el Agamemnon sacrificînd-o pe Ifigenia pe altarul
războiului?
Tribunalul pentru fosta Iugoslavie de
la Haga îşi va încheia toate procesele anul acesta, iar
apelurile trebuie soluţionate pînă la sfîrşitul lui
2010. Cartea Slavenkăi Drakulic se încheie cu un text despre
viaţa deţinuţilor din închisoarea Scheveningen, acuzaţii
acestui tribunal special: o coexistenţă panbalcanică, în
care, în condiţii de confort inexistente în oricare altă
puşcărie de pe faţa pămîntului, violatorii sîrbi ai
femeilor bosniace împart masa cu musulmanii ucigaşi ai
sîrbilor din Bosnia, iar croaţii militanţi cu arma-n mînă
pentru puritatea etnică a ţării lor fraternizează cu fraţii de
sînge (sîrb) ai celor pe care i-au trimis în
anonime gropi comune. La Scheveningen, Iugoslavia încă există
şi vorbeşte „limba noastră“. La ce-a folosit războiul? La
nimic. Singura realitate sînt cîntecele fraţilor morţi,
aceste curente subterane ale spiritului balcanic, oricînd gata
să transforme folclorul în argument al singularităţii, în
armă aţintită contra vecinului. Constantin vine înapoi de pe
tărîmul morţilor ca să-şi respecte cuvîntul dat –
ce poate fi mai nobil decît asta? În realitate, el vine
să pedepsească – pe sora lui, care şi-a trădat sîngele şi
e sortită să nu mai aparţină niciunde. Iar pattern-ul
funcţionează – balcanic încă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters