OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National din Cluj – D’ale carnavalului de I.L. Caragiale. Regia: Miriam Cuibus si Mona Chirila. Scenariu, scenografie, ilustratie muzicala: Miriam Cuibus. Cu: Patricia Nedelea, Nora Chiriac, Geo Dinescu, Cristian Rigman, Catalin Codreanu, Alin Teglas, Romulus Chiciuc, Dragos Hirjoaba, Rares Stoica, Filip Odangiu, Sorin Chitac, Catalin Herlo.

In general, celebrarile astea, UNESCO sau nu, au mai toate in atmosfera asa de statut electrizanta de azi un aer de mare parastas, ca ala de sapte ani: rudele directe se straduiesc sa-l organizeze, chiar daca amintirea s-a sters si au ramas doar mitologiile si resentimentele, in schimb foarte vioi sint invitatii de strinsura, dornici sa-i mai vada lumea, teribil de dispusi din pricina asta sa-si exhibe falsele fidelitati sentimentale fata de mort si competenta exclusiva de tipul: „Si eu am dat mina cu tovarasul Lenin“. Ti-e (mi-e) si frica de ce prapastii or sa mai iasa si de data asta… Mai ales acum, in cazul Caragiale, fiindca el continua sa ramina un caz si dupa nouazeci de ani de la disparitia fizica. Opus cu o anume ciclicitate (a timpurilor interesante si aparent nevrotice) amicului sau de junete Eminescu, ba chiar cu teorii politico-estetice de tip „apolinic vs. dionisiac“, „chintesenta a spiritului national vs. cinism balcanic“ (a se citi strain=dusman), Caragiale a continuat sa aiba si in posteritatea imediata, si acum fani fideli si inamici patetici, analisti de exceptionala subtilitate si detractori cu dogma, dar nu si (cit de romaneste mi se pare asta!) o editie critica definitiva. In fond, nici nu-i raul cel mai mare: o asemenea absenta e doar unul dintre simptomele faptului ca materia caragialiana e inca insuficient digerata de academismul care bate in cuie, ca si de „bunul-simt comun“. Asta implica, in ordine de consecinta, faptul ca umbra exilatului continua sa ne bintuie vie, obligindu-ne la insomnii fertile, de identitate.

Teatrul National din Cluj a ales o formula simultan neobisnuita si totusi riguros academica (in sensul restrins-universitar al notiunii) de a omagia, exact a doua zi dupa implinirea secolului si jumatate, prezenta maestrului. (Ca o digresiune, marturisesc a-mi fi amintit fugar in pauza spectacolului ca am citit undeva, nu mai stiu bine unde, ca in deceniul premergator exilului propriu-zis, pe cind autorul Momentelor se amesteca discret in afacerile coagulante ale memorandistilor, dar si in disputele de culise ale partidei nationale, a testat de citeva ori terenul pentru o mutare definitiva la… Cluj, voind chiar sa-si cumpere aici o casa. De ce nu i-a iesit „pasienta“ si a preferat in cele din urma Berlinul ramine un mister, mai ales ca primarul din epoca aia, oricit de ungur, nu punea pe toate cladirile steaguri maghiare, sa aiba pristandalele ce fura…)

Premiera de sfirsit de ianuarie e D’ale carnavalului, intr-o revigorare ambitioasa si proaspata, achizitionata de marea scena de la clasa de actorie a cuplului de profesoare Miriam Cuibus &Mona Chirila. Un spectacol-examen din anul trecut devine astfel (dupa o perioada de adinciri si ajustari) un spectacol de National, o traditie astazi mai degraba uitata, dar care se intemeiaza pe experiente cu profunde reverberatii din interbelic (la Nationalul din Cernauti, V.I. Popa si la cel din Iasi, Codreanu, Sava si Zamfirescu au mai practicat asta), dar si din istoria teatrala mai apropiata (vezi migrarile de clase cu regizori cu tot la Craiova, la sfirsitul anilor ’50, sau la Satu Mare, la inceputul anilor ’70). Ba chiar achizitionarile de spectacole-examen de catre „Bulandra“ (Beatrice Bleont si Vlad Massaci au debutat fiecare acolo, ca studenti, cu cite un Ionescu de mare vibratie care initial fusese examen).
La prima vedere, pare o solutie riscanta. La a doua, o solutie de toata stima. Fiindca spectacolul, semnat de Miriam Cuibus (la capitolele scenariu, scenografie si ilustratie muzicala) si de aceeasi, insotita de Mona Chirila, la regie, e unul complex si complet, care nu arata doar promotia, ci vrea cu adevarat sa-si puna intrebari serioase despre ceea ce sintem prin ceea ce am fost. Modalitatea de a construi aceste interogatii este una similara celei utilizate de Pintilie in celebrul sau film, anume colarea (intemeiata logic si cronotopic), pe structura de rezistenta a piesei, a unor bogate si divers articulate extracte din Momente, din publicistica, din corespondenta cu Paul Zarifopol. Ceea ce se structureaza inaintea spectatorului (si asta vine in continuitatea unei traditii mai recente a Nationalului clujean, dupa Am ris destul al lui Maniutiu si Prostia e nemuritoare a lui Dabija in deceniul tocmai incheiat) e o lume mult mai consistenta decit cea din D’ale… si acut legata de contemporaneitatea noastra imediata.

Personajelor binecunoscute ale textului dramatic li se adauga „o echipa“ de martori, un soi de cor cu voci individualizate, cu identitati precis decupate din cele ale Momentelor (Mitica, Lache, Coriolan Draganescu, nenea Stasache, ba chiar si actrita Marie, careia i se spune neaos Marito), integrate situational cu o precizie chirurgicala atit in frizeria lui Nae Girimea, cit si in ansamblul naucitor al salii de carnaval. Diferenta dintre filmul lui Pintilie si dramatizarea de fata e nu numai una de nuanta, ci si una de… tinta reflexiva. In primul rind, aici tema de regie pare a fi cea a „starii pe loc“, in pofida excesului de energie care simuleaza miscarea. Lumea din spectacol e una care se da peste cap cu entuziasm patetic, si in afacerile sentimentale, si in dezbaterile politice, care are uneori dreptate si alteori bate cimpii, dar de fapt nu se clinteste dintr-un dulce si convenabil far niente. Articulind cu convingere si voiosie textul dramatizat si utilizind imaginea-metafora cu economie, numai in masura in care nu taie respiratia actiunilor dramatice, ci o prelungeste simbolic, spectacolul are rara calitate de a-l lasa pe Caragiale sa vorbeasca despre ale lui, care devin, prin tensiunea paradoxala a identificarii, ale noastre de fiecare zi. Nici o bufonerie nu e gratuita, nici un extratext nu e artificial, ci vine din text. Nu-i putin lucru, iar asta are ca efect direct participarea eliberata de clisee a intregii audiente la jocul teatral, aplaudind fara rezerve si prestatia actoriceasca, dar si, adesea, ceea ce se spune.

In plus, tot raportindu-ne la referinta culturala care e de mult Pintilie, decupajul dramaturgic, dar si cel regizoral nu mizeaza decit parcimonios pe grotesc, iar tragismul implicit de acolo ii e strain. Nu si l-a propus. Diagnosticul din 2002, spre deosebire de cel din orwellianul 1984, este unul al continuitatii acceptate, care nu trebuie sa ne produca frisoanele rupturii, ci seninatatea de a ne accepta constructiv identitatea. Bine, bine, stam noi pe loc, dar barca?, barca poate merge totusi undeva… Situatiunea Romaniei, tensiunile cu Bulgaria, complotita cronica, spionita si criiizaaa, mon cher, taxele mari si salariile mici, politichia puterii si a opozitiei, laptele pentru prunci si – taman la pont – „situatiunea Teatrului National“, tot acest sos care inconjoara intriga cu frizeri si calfe, dame republicane, comersanti, trisori si catindati la perceptie prinde volum si, in ritm de carusel cu „ministri, decoratii, rahat“ (din pacate, sirul enumerarii din La mosi e cenzurat – oare de ce? – de dramatizare), se revarsa peste sala, spre deliciul neostoit al spectatorului.

Echipa/clasa de actorie a Catedrei de teatru de la Babes-Bolyai (ca si precedenta promotie a profesoarelor in cauza pe care am avut prilejul s-o vad – iata, se fac deja patru ani – in Pescarusul) isi ia treaba foarte in serios. Desigur, fiecare dupa puteri, insa tonul ansamblului e coerent si cheia jocului e unitara: un entuziasm frenetic, dar si evident steril ii traverseaza pe toti cu patos, o buna pregatire muzicala si fizica ii face sa arate neobositi, vigurosi, in pofida efortului de concentrare si actiune deloc lesnicios. Se cinta live, fara acompaniament, din Jean Moscopol, refrene care revin cu aplomb in momentele-cheie, ironizind un verism de opereta in ton cu intreaga propunere spatio-temporala. Din pacate, tratamentul vocilor in vorbire nu e la fel de atent, vicii de dictie si mai ales de impostatie avind multi dintre ei, care-ar fi trebuit tratate cu grija la vremea potrivita. Asta e, cred, deja o problema in toate scolile noastre de teatru.

Stilul de joc e unitar, de comedie apasata, dar fara ingrosari stridente, mizind constant pe motivatie (daca nu psihologica, atunci macar… fantasmatica: fiindca personajul caragialian, in aceasta cheie, isi ia atit de in serios simularea de „rol social“, incit aceasta ii devine o a doua natura). Din pricina acestei paste de ansamblu foarte concentrate e dificil sa gasesti straluciri care sa se distanteze. Sa incepem insa cu doamnele. Patricia Nedelea, intr-o compozitie foarte fin lucrata si laborios decupata: Mita Baston la virsta gospodariei, dar in imposibilitatea de a-si asuma altceva decit criza ei functionala, bintuita de un soi de lupta isteric-inutila cu obiectele, care sint hotarite s-o asupreasca, s-o tradeze, s-o pedepseasca pentru excesul de energie cu care le atinge. Nora Chiriac, intr-o postura de vampa alto cam plictisita, impunatoare dar usor monocorda in Didina Mazu. Geo Dinescu (nu va speriati ca mine, am verificat, e vorba de o domnisoara), intr-o teribil de ofertanta pozitie de actrita amatoare de sueta antrenanta (Marie), de jur-imprejurul careia roieste grupul miticilor si care capata culoare, aplomb si inaltime comico-dramatica intr-un amplu monolog dedicat teatrului, conditiei actorului si menirii culturii nationale (opresata, cum altfel?, de neglijenta puterii). Foarte convingatoare aparitie…

Cu barbatii lucrurile sint mai complicate, mai ales ca, nespecific momentului, e o clasa dominata de barbati. Rolurile centrale nu mi se par suficient de bine construite ca sa produca revelatii: nici Cristian Rigman (evident foarte talentat, dar compunind oarecum gros si fortat grobianismul serpuitor al lui Nae Girimea), nici Catalin Codreanu (un Mitica ce ar fi trebuit sa fie, in propunerea regizorala, un conducator de joc filozofico-poetic, dar care nu are suflu satisfacator pentru pasajele ample si nici nuanta si contrapunct in atit de dificilul La mosi) nu par copti pe de-a-ntregul. Mult mai coerenti si parca mai lucrati sint Alin Teglas (un Cracanel silfid, aproape transparent, de o delicatete adorabil de timpa), Romulus Chiciuc (un Iancu Pampon cu parapon oltenesc, de fante inca in putere, dar foarte speriat, in fond, de reactiile Didinei, exprimindu-se lejer atit cu vorba, cit si cu trupul), Dragos Hirjoaba (un Iordache aproape Figaro, inteligent si exasperat-amuzat de cite i se-ntimpla), Rares Stoica (un Catindat care umple scena cu miscari de paianjen debusolat si – aiuritor pentru ceilalti – aproape suprarealist). La fel de lucrat e si grupul concurent, al lui Mitica, aici distingindu-se fiecare dintre eroii de-o clipa (sau de-un mic monolog), cu credinta si rigoare: Filip Odangiu (Coriolan Draganescu), Sorin Chitac (Lache), Catalin Herlo (nenea Stasache).
Cu un climax cazind mai degraba pe diatriba Maritei la adresa paraginii culturii decit pe paruiala de final de carnaval, cocktail-ul clujean e, in cele din urma, o bautura tare si tonica totodata, tocmai buna sa inaugureze un nou an teatral, in continuitatea unui program managerial cu miza pe tineretul care, iata, atit asteapta.