OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Hanul cu Tei si Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti – Conversatie dupa inmormintare – regia Cristian Juncu, scenografia Andreea Mincic. Interpreteaza: Claudiu Istodor (Nathan), Raluca Zamfirescu (Edith), Ioan Coman (Alex), Alexandru Pandele (Pierre), Lucia Stefanescu (Julienne), Oxana Moravec (Eliza)


De patru luni incoace, in Hanul cu Tei, la galeria de arta cu acelasi nume a lui Mihai Voicu, spre a-i extinde aria de preocupari tinzind catre ideea de centru cultural, in colaborare cu Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti un nou teatru s-a inscris in cursa bucuresteana. Fireste, Teatrul Hanul cu Tei, functionind si ca materializare a proiectului de spectacole-studio promovat de liderul teatrului ploiestean, Lucian Sabados. In acest sens e de notat si noua premiera a celor doua teatre, de la Hanul cu Tei, Conversatie dupa inmormintare, dupa Yasmina Reza, in viziunea lui Cristian Juncu.

Piesa de debut a autoarei franceze, Conversatie dupa inmormintare prefigureaza tinta Yasminei Reza: clasa de mijloc. In acest sens, textul nu paraseste tipare previzibile, din care nu iese nici alta piesa ridicata pe scenele romanesti, Arta. Divertisment lipsit de obligatiile incomode ale artei de elita, scriitura frantuzoaicei trimite catre elasticitatea in adaptabilitate a modelor, de vreun secol si jumatate incoace. Sigur, regizorul nu greseste justificindu-si optiunea in caietul-program, pentru texte care inca nu au fost obosite de multitudinea de montari. Din pacate, solutia Yasmina Reza nu mi se pare aceea optima pentru, vorba lui Cristian Juncu, „momentele cind refuzul clasicilor nu tine de superficialitate sau de teribilism, ci, pur si simplu, de sanatate, de nevoia de aer curat“. Si apoi, nu vad de ce, ca sa continuu justificarea regizorala, biblioteca trebuie parasita in vremuri in care multi nici nu mai dau pe acolo. Oricum, cind iesi din muzeu, daca nu trintesti nimic, greu transcenzi conditia de exponat.

Cu sprijinul scenografei Andreea Mincic, Cristian Juncu reuseste insa sa ofere suport spatial interesant jocului foarte exact al actorilor, in povestea simpla a personajelor lor: cei trei frati – Nathan, Edith si Alex – traiesc o mica furtuna in cehovianul pahar de apa al existentei, la inmormintarea tatalui. Daca, in fata, linga spectatori, mormintul este o mica gramada de pietre, peretele alb din spate, cu nisele sale, vine sa explice ceea ce textul probabil doar sugereaza: carti, ciulini (florile pentru mormint), pietrele din care se alcatuieste mormintul, valiza cu peruca blonda pentru reintrarea lui Alex in junetea sa hippy, tamiie pentru memorie si lesa, colier-simbol al lui Alex. Construindu-si-l pe „Alex“, Ioan Coman respecta totusi solutia regizorala a echilibrului personajelor, permanentizindu-i angoasa intr-o zona a dramelor marunte, lipsite de fatalitate. Nici Raluca Zamfirescu, in „Edith“, nu forteaza tusa, chiar daca si personajul ei se preteaza la o explozie feminista care, insa, ar fi trimis spectacolul catre un patetic fara rost. In context, celelalte roluri pot fi lucrate in ceea ce se cheama un stimabil spectacol de actor. Drept pentru care, cu precadere, Alexandru Pandele si Lucia Stefanescu – unchiul vagabond Pierre si matusa Julienne, cea care suplineste lipsa abisului cu o smecherie tandra, naiva – fac deliciul salii. Pentru Claudiu Istodor si Oxana Moravec, Nathan si Eliza, lucrurile vor fi astfel mai simple, rolul lor fiind tocmai acela de a provoca furtuna in mediul patruns de conventia de ipocrizie sociala, careia pina si Pierre i se va fi asociat, dupa parcurgerea experientei americane, discrete pentru ca tocmai dincolo de Atlantic.
Furtuna e de natura sexuala – desi fusese amanta lui Alex, Eliza parcheaza in bratele lui Nathan –, dar finalitatea e din inventarul micilor intimplari carora tilcul le scapa, din prea pregnanta vocatie a happy end-ului: scrobita Edith isi va oficializa si ea sexualitatea chemindu-si amantul.

Alex, cel care pune rock pe reportofon, la inmormintare, care se imbraca hippy si vorbeste in consecinta, o lasa moale in finalul la care, cred, regizorul ar fi fost preferabil sa renunte la solutia dramaturgului. Mai ales ca Yasmina Reza propune, totusi, o eroare: distinctele personaje devin la sfirsit o adunare amorfa, chiar daca coordonatele nu duceau in aceasta directie. Nu e suficient sa vrei sa epatezi burghezul, trebuie sa se si vada asta. Mitul tatalui, in jurul caruia Edith aprinde tamiie, iar Alex aduce flori, teza nevoii de tata sugerata de Alex, claunul trist, pun intrebari firesti asupra omogenizarii din final, cind alte personaje, in pielea celor vechi, se vor dovedi a fi fost in scena, fara interventia vreunui miracol. Sa fi fost totul doar un inedit joc al hormonilor? Ar fi sa credem despre text mai mult decit el insusi doreste.

Secventialitatea de video-clip imaginata de Cristian Juncu e inca un punct cistigat al acestui spectacol respiro, pentru receptori prea obositi pentru a mai aplica analize de detaliu si fara cheful de a parasi sala in tacere. „Cirlige“ spectaculare sint si ritualul tocanitei, dar si impartirea alcoolurilor pe categorii de personaje: unicum, celebra tarie ungureasca, beau fratii rivali Alex si Nathan, porto, femeile cu sexualitate vaga Julienne si Edith, whisky, americanizatul Pierre. Eliza se abtine o vreme, semnul ei suficient fiind insidioasa explozie sexuala. Semnele abisului ramin insa fara urmari majore, in ciuda unor replici de genul: „toate femeile vorbesc despre acelasi lucru, nu e nici o metafizica aici“ ori „cunosti ceva mai sinistru decit toamna la tara?“. Poate ca tocmai asta lipseste la Yasmine Reza: metafizica. Cristian Juncu, insa, acopera intr-o masura apreciabila lipsa, impreuna cu actorii care, in limitele pariului, ating performanta.