OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In asteptarea tineretii

Cum sezonul estival depaseste limitele strict calendaristice ale verii, cel putin din punctul de vedere al vacantelor in baie de soare, atunci o serie coerenta de evenimente festivaliere ale teatrului romanesc se incadreaza bine in perioada mai – septembrie. Nume si locuri (in ordine cronologica): Constantin Chiriac, Corneliu Dan Borcia, Radu Macrinici, Cornel Todea, Mihai Iancu; Sibiu, Piatra Neamt, Sfintu Gheorghe, Neptun, Bistrita. Doua exercitii de antrenare a pietei (Sibiu si Neptun) si trei lucrari de verificare a noii ordini estetice care nu mai e doar o ipoteza ori o pregnanta pentru mai tirziu.
In vacanta propriu-zisa, evenimentul central ramine Gala Tinarului Actor care – in sfirsit! – anul acesta va migra din baltita atmosfera post-UTC a Costinestiului, gratie manifestarilor Callatis 200, patronate de Primaria Mangalia, la Neptun. Nici timpul nu mai este acelasi: inceputului de septembrie, din anii trecuti, ii ia locul perioada 14 – 19 august. Preselectia – aviz celor interesati, absolventi din 1995 incoace – va avea loc, daca nimic nu intervine, pe 16 si 17 iulie, in Bucuresti, la Teatrul Ion Creanga, cel pastorit de directorul Galei, regizorul Cornel Todea. Cum, pina la gongul inaugural, mai este o luna, am considerat necesara o privire inapoi si una inainte, asupra acestui eveniment multiplu interesant.

Nu ar strica, macar la aceasta editie, ca notiunea de piata (numeam mai demult Gala „Galantar de lux“) sa isi extinda limitele dincolo de preselectia care asigura apoi participantilor logistica participarii la concursul propriu-zis. In mod normal – fireste, pe proprie cheltuiala – nimeni nu ar trebui refuzat intr-un program, fie el si „off“, al Neptunului. Anuntata din vreme, aceasta posibila categorie de actori ar putea accesa spatii din cele mai diverse pe care statiunea si le poate chiar descoperi cu aceasta ocazie.
Poate ca si juriul ar trebui gindit la incidenta dintre rezultatul functional al unei politici de piata si virsta participantilor, asadar structurat la confluenta dintre posibilii angajatori (directori de teatre) si tineri actori, regizori si critici. Senioratul relaxat al lui Cornel Todea poate, oricum, gira echilibrul unei asemenea investitii de talent, materie cenusie, dar si o obligatorie doza de raspar a virstei.

Nu mai putin, strategia de imagine a evenimentului solicita corectii. Biroul de presa al Galei, asa cum a functionat el acum doi ani (am retinut numele si activitatea Oanei Bors, unul dintre criticii tineri de anvergura al respiratiei), din pacate, nu a mai avut aceeasi clasa in 1999. Imaginea fotografica propriu-zisa trebuie avuta in vedere la nivel profesional, cum pina acum nu s-a intimplat. Fotograful de teatru e o meserie rara, cu asupra de masura solicitanta si, ca sa zic asa, de drept nativ. Numele pe care le propun organizatorilor merita o clipa de atentie: Cornel Miftode (cel care a semnat fotografiile Festivalului de la Piatra Neamt in revista noastra), Octavian Tibar, Paul Antoniu. Cit despre invitatii din critica de teatru, organizatorii ar trebui sa solicite mai exact opinia sectiei romane a AICT, dar si a birourilor de presa din dotare.
Schimbarea radicala de mentalitate posibila prin schimbarea geografiei Galei trebuie sa se reflecte in viziunea asupra acestui eveniment-punte. De asemenea, spatiul dintre doua editii ar trebui sa oblige organizatorii la mentinerea unui sistem de monitorizare si analiza a efectelor existentiale/profesionale. Fara de asa ceva, spre exemplu, despre surpriza de proportii a trecutei Gale, la care ma voi referi imediat, nu se mai stie nimic. Si e pacat…


Ultimul Costinesti

Dintre cei noua concurenti la individual de anul trecut, cu siguranta cinci aveau ceva de spus. In primul rind Cerasela Beatrice Constantin a carei poveste biografica egala calitatea de exceptie a prestatiei. Respinsa de 8 (opt) ori la examenul de admitere pentru UATC, Cerasela Constantin a absolvit clasa Ogasanu de la Hyperion, trecind apoi lejer validarile „de la stat“. Colajul Traiasca numarul 2, bun decupaj din texte in general obscure (alt paradox) interpretat de actrita a facut-o in numai 20 de minute evenimentul Galei. Plecind din registrul umorului deplin, Cerasela Beatrice Constantin a parcurs cite putin din mai toate starile posibile scenic, de la jocul cu scaunul si de-a Scufita Rosie cea orgasmica, la taiatul parului pe viu si machiaj la fata de cortina, ironizind cumplit statutul iubirii, dinspre conditia de femeie.

O arie Caragiale reusita in maniera calma, cumva romantica, aproape un Nae Girimea in fusta, e urmata de simularea japoneza a unei limbi inventate, cu verva generatoare de ovatii. Liria Isabela Iacupovici (plecata acum de la Teatrul Toma Caragiu, din Ploiesti, in America, daca nu ma insel!), cu o bine studiata Chirita fata de care cea a Maiei Morgenstern (prezenta si ea la Costinesti) a palit fara eforturi, a fost a doua prezenta feminina notabila a Galei. Si de data aceasta primul partener a fost un scaun, urmat imediat de un colt anume al salii, trezit fara ezitare cu un hotarit „nu-ti uita vorba!“ Liria Isabela Iacupovici dovedea a fi proprietara unei extreme mobilitati si lipse de complexe in relatia cu publicul, vocea in sens muzical raminind sa mai fie antrenata, daca nu chiar evitate pasajele cintate. De la Caragiale a plecat de altfel si Pavel Bartos (cistigatorul premiului masculin), cercetind declarat („n-a fost rau, nu?“) varii posibilitati ale actorului plimbat de al sau decupaj din Rusia pina in America Latina si Statele Unite. O idee peste performanta lui Bartos a fost cea a lui Dragos Bucur, cu a sa optica asupra Jurnalului lui Mihail Sebastian – as zice partitura cea mai dificila din intreaga Gala.

Cu un decor minimal – trei stative, fotografia iubitei, valiza cu telefon (fictionalul la vedere) – Dragos Bucur refacea povestea obsesiilor infipte de o istorie ticaloasa in cortexul intelectualului de special rafinament. Actorul se confunda emotionant cu personajul, deloc fictionat, pina la urma urmelor. Cu certitudine, Dragos Bucur a gasit in jurnal acel ceva care il face dramatizabil, poate si unde scriitorul a fost si un subtire dramaturg, inca iritant pentru nationalismele noastre perverse. In fine, Váta Loránd, de la Teatrul Tamási