Autor: 
Categoria: 
Sînt actorii (chiar dacă amatori) ideali: nu lipsesc niciodată, n-au filmări și nu repetă în paralel, reprezentațiile pot fi programate cu mult înainte și nu percep onorarii cu multe zerouri. Se cunosc pe ei înșiși mai bine decît orice practicant al metodei stanislavskiene. Și toate aceste detalii nu sînt deloc ironii: uman, persoanele private de libertate au un potențial artistic fără nimic de-a face cu exotismul moralist care-i aduce, de multe ori, pe scenele festivalurilor de teatru în închisoare.
Iar Penitenciarul Craiova pare să aibă o filozofie de o rară și admirabilă deschidere – de la libertatea acordată celor care-și execută pedeapsa acolo de a transforma în spectacol povești din închisoare (oricît de „delicate“ instituțional) pînă la a încuraja reprezentarea acestor spectacole în afară „sediului“, în cluburi de teatru și la festivaluri desfășurate la sute de kilometri de „locul de detenție“ al interpreților.
1 spectacol. 3 piese scurte e a doua
colaborare a lui Bogdan Georgescu și a Ofensivei Generozității cu penitenciarul
craiovean – după Casa Poporului –, un spectacol colaborativ, dezvoltarea
textelor și punerea lor în scenă fiind rezultatul unui travaliu colectiv (iar
din distribuție fac parte și actori profesioniști). Ideea proiectului e una de
mediere comunitară – acesta e și motivul pentru care se joacă, chiar și la
Craiova, mai ales în afara închisorii. Ce știu despre viața din penitenciar
membrii comunității în care foștii deținuți urmează să se integreze? Cît se
bazează potențiala discriminare pe ignoranță și preconcepție?
Prima piesă scurtă, Asigurare pe viață, pune
față-n față un candidat la jobul de agent de asigurări și reprezentanții firmei
angajatoare, foarte dornici să-l ia în echipa lor pînă în clipa cînd află că
are cazier (penal). De unde pînă atunci cu toții se dovedeau adevărați
specialiști în ipocrizia de marketing, ipocrizia autoprotecției discriminatoare
pare mult mai greu de controlat. În scena confruntării, penibilul capătă
irezistibile nuanțe comice (generate, mai ales, de încercările ratate ale
micilor „corporatiști“ de a-și învălui neplăcuta și nemotivata decizie în
flamura unei conversa-ții de societate, gen „și cum a fost – în închisoare
–?“). Motorul contrastant al scenei e personajul jucat de Dumitru Pandele,
care, fără să joace deloc etnia și străin de parodia mondenă, oferă perspectiva
goală-goluță a celui care, supraviețuitor al discriminării el însuși, nu vede
necesitatea mimării unor a-parențe înțelegător-democratice.
A doua piesă, Sub privirea mea, e o succesiune
de monologuri à tour de role, în care scurta și birocratica poveste a unei
educatoare de penitenciar care îmbrățișează un deținut sub privirile camerei de
supraveghere e comentată, pe rînd, de directorul închisorii, o membră a
comisiei de etică, autorul raportului de anchetă și cei doi protagoniști.
Istoria e derizorie, dar mizele sînt multiple: în discuție intră detaliul că
educatoarea e rudă cu fostul director (iar „Noi nu angajăm pe cine ne trebuie,
noi angajăm pe cine trebuie“), că nu poate oricum fi concediată, de vreme ce cu
austeritatea asta nu poate fi angajat altcineva în loc, intră apoi trecutul
relațiilor dintre oameni într-o comunitate mică și închisă, un uriaș potențial
de scenarită, blazarea anchetatorului conștient că birocrația face din țînțar
armăsar (ocazie pentru Marius Pampu să facă rolul săptămînii – „Cineva acolo
sus vrea să mă persecute“ –, cu savuroase comentarii de mimică) și banalitatea
momentului, resimțită de niște oameni normali, întîmplător distribuiți în
rolurile sociale de educator și persoană privată de libertate.
Ultimul episod e și cel care stîrnește cea mai
adîncă empatie. Campionul unei mari iubiri e o scenă de penitenciar, avînd
drept protagoniști patru colegi de cameră, dintre care unul, Mircea (jucat de
Mircea Ionașcu), are un oarecare retard mental, n-are aparținători (rude în afara
închisorii), iar în compensare, e fan pînă la moarte al Universității Craiova
(de unde și titlul piesei). În timp ce colegii joacă barbut pe și cu pachete de
Viceroy sau împart o masă cu salam, Mircea trăiește disperarea de a-și vedea
echipa favorită scoasă de pe harta fotbalului național. Există însă o
solidaritate nu lipsită de afecțiune între cei patru – motiv pentru care e pus
în scenă un telefon pe care un fictiv Ilie Balaci i-l dă lui Mircea (un Ilie
Balaci improvizat ad-hoc de un Pandele exasperat că nu-și poate urmări meciul
la televizor, într-o complicitate cu ceilalți doi, comică dacă n-ar fi
tragică), încurajîndu-l și promițîndu-i implicarea în revitalizarea
Universității. Dar Mircea știe mai bine, universul lui interior e impredictibil
și în contrasens cu gîndirea pragmatică a celorlalți – iar lama de ras cu
care-l trimiteau să se întrețină colegii capătă în final o altă, tragică,
utilitate.
Precizare: dacă cineva se va fi așteptat la
melodrame ecumenice, la discursuri compătimitoare și apeluri la milă creștină,
acel cineva va fi profund dezamăgit de spectacolul craiovean. Pe Pandele, care
urmează să părăsească penitenciarul la anul, ar trebui ca lumea teatrală să-l
recupereze/ păstreze, în orice mod posibil, nu doar pentru că are un evident talent
actoricesc nativ, ci mai ales fiindcă nu există, în teatrul românesc
profesionist, interpreți de factura lui – și nu e ceva ce poate fi compensat cu
exerciții Michael Chekhov-iene. Întîmplător sau nu, nici capacitățile
actoricești ale „profesioniștilor“ din spectacol (Alex Calangiu, Raluca Păun,
Simona Călin) nu sînt la fel de bine „exploatate“ pe scenele unde joacă în mod
„profesionist“, și chiar ar fi de căutat un răspuns la întrebarea: cum se face
că ajungi să descoperi actori atît de buni doar în contexte în care miza e în
altă parte?
Dar care sînt mizele proiectelor făcute de
Bogdan Georgescu, Vlad Drăgulescu etc. la Penitenciarul Craiova? Nu e
propriu-zis un „teatru al experților“ (ca cel praticat de Rimini Protokoll),
fiindcă actorii nu sînt pe scenă pentru a depune mărturie exclusiv sau
prioritar despre experiența lor ca deținuți. Nu e 100% vorba nici despreempowerment, activarea potențialului de autoreprezentare a unei comunități
defavorizate, pentru că persoanele private de libertate aparțin în egală măsură
mai multor comunități, cea a locului de detenție fiind una tranzitorie, iar
proiectele nu se concentrează asupra relației celor închiși cu restul
comunității penitenciare. Cel mai simplu de spus e că există cîte un pic din
fiecare variantă – cîtă vreme, pe de o parte, chiar dacă dezvoltate împreună cu
protagoniștii, rezultatele spectaculare nu sînt experiențe concrete, ci
ficțiuni posibile (ceea ce le face reprezentative pentru o anumită, largă,
condiție, și nu doar pentru indivizi), deținuții nu fac principial parte din
categoriile sociale reprezentate artistic, penitenciarul în sine e o temă
socială și artistică cît se poate de tabuizată, iar comunitățile unde se găsesc
penitenciare exclud din propria definire identitară această proximitate. E un
mix de realitate ascunsă și de performanță artistică autentică ce merită o
privire în profunzime.
Ofensiva Generozității/Penitenciarul Craiova
1 spectacol. 3 piese scurte
Asigurare pe viață. Sub privirea mea.
Campionul unei mari iubiri
Comunitatea de creație a proiectului: Dragoș
Măru Bran, Laurențiu Bologa, Alex Calangiu, Simona Călin, Vlad Drăgulescu,
Ionuț Drăgușanu, Bogdan Georgescu, Mircea Ionașcu, Dan Măgureanu, Marius Pampu,
Dumitru Pandele, Cristi Pătru, Raluca Păun.
Coordonatori din partea penitenciarului:
Lilian Mechenici, Alin Morari
Autor proiect: Bogdan Georgescu
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters