OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Morti si vii – Teatrul Odeon, Bucuresti. Regia: Ana Margineanu. Scenografia: Cosmin Ardeleanu. Muzica: Petru Margineanu. Coregrafia: Razvan Mazilu. Cu: Pavel Bartos (Maler), Isabela Neamtu (Camea), Liviu Timus (Asistent III), Mircea Constantinescu (Asistent II), Laurentiu Lazar (Asistent I), Liana Margineanu, Paula Simion, Gabriel Pintilei, Dimitrii Bogomaz, Ionut Chivu (cadavre).
M &M (couture à porter) – Teatrul „Andrei Muresanu“, Sfintu Gheorghe. Regia: Szabo K. István. Cu: Inna Andriuca (Maddy), Elena Popa (Maude), Florin Vidamski (Povestitorul), Tudor Smoleanu (Vili).
Santiago el Campeon – Teatrul Tineretului, Piatra Neamt. Regia: Horatiu Mihaiu. Conceptia muzicala: Virgil Mihaiu. Cu: Corneliu Dan Borcia (Santiago), Ecaterina Hatu (Fata I), Dorina Maria Harangus (Fata II), Cezar Antal (Pestele), Nora Covali (Ingerul).

Dupa o oarecare pauza, Editura UNITEXT revine, anul acesta, cu un nou proiect ambitios, deschis public si exploziv la Piatra Neamt prin lansarea volumului Morti si vii in prezenta autorului, Stefan Caraman, si a directorului editurii, criticul de teatru Marian Popescu. Cartea este expresia unui dramaturg fericit, ca sa zic asa, cele trei texte – Morti si vii, M &M (couture à porter) si Santiago el Campeon – parcurgind, pina la a ajunge in paginile publicate la UNITEXT, cel putin trei etape: cel de piesa de teatru propriu-zisa, propusa in-scenarii, cel de scenariu lucrat democratic si fara complexe cu directorii de scena si, in sfirsit, cel de piesa tiparita, bun de uz livresc ori pretext al unor noi in-scenari. Teatrele „Andrei Muresanu“ din Sfintu Gheorghe, Odeon din Bucuresti si Tineretului din Piatra Neamt, in ordine cronologica, au decis sa treaca in proiectele lor repertoriale aceste texte – motor al unor spectacole cu rang de eveniment.

Despre teatralitatea celor trei texte va fi vorba, desigur, mai departe, raminind sa remarc, deocamdata, victoria lor literara. De altfel, dincolo de, pe alocuri, limbajul colturos, scandalizind burghezi de Dimbovita, Stefan Caraman este vizibil grijuliu cu stilul, scriitura sa pulsind intre un soi de naturalism al celui de-al treilea val si poezia tipind afectuos. Scriitorul face parte dreapta teatrului dar si prozei (scurta sau la nivel de roman), fiind probabil produsul cel mai pregnant al genului pentru deceniul ultim al trecutului secol, alaturi de vreun Radu Aldulescu. Si, pentru ca tot nu am apucat sa raspund la ancheta de acum un an a Observatorului cultural despre proza secolului XX, cel putin pentru deceniul X al numitului secol cred ca titlurile „absolute“ ramin Intr-o dupa-amiaza de vineri al lui Razvan Petrescu si Piano man semnat, iata, de Caraman. Scriitor destul de harnic, internaut – ceea ce se vede in interesul provocat de anume subiecte –, cultivat si inspirat intr-ale sincroniei, „bancherului“ tulcean pare a-i purta noroc prefixul numelui, in ciuda aparent absolutei sale lipse de complexe.

Cartea de la UNITEXT dovedeste, in pofida prefetei semnate de editor, tocmai siguranta de sine a scriitorului si, inca, virtutile si virilitatea cuvintului scris. Nu cred ca, „chiar daca literaritatea ne intereseaza, prin canonul literar si retorica discursului, ea este considerata din perspectiva impactului teatral-scenic s…t, din perspectiva «lecturii» teatral-regizorale“, cum zice Marian Popescu. Textul dramatic – si cel al lui Caraman, nu mai putin al lui Macrinici, sa zicem, o dovedesc cu prisosinta – are pur si simplu dublu rol, in functie de interesul receptorului: literar pentru cititorul „pur“, teatral pentru cel din bransa scenica. Dramaturgul roman din ultimii ani e o entitate adinc frustrata de putinatatea spatiilor si ofertelor de trecere a textelor in teritorul spectacular. Sa fie acesta reflexul lipsei de defulare a exhibitionismelor personale ori al „refularii financiare“? In orice caz, Stefan Caraman nu prea are de ce se plinge, iar volumul de la UNITEXT sta marturie.
Marian Popescu nu a asezat fara premeditare textele in carte. Sint aici citeva parcursuri interesante, de la heterosexualitate la senzualitate, prin trecatorile necrofiliei si homosexualitatii, de la faptul divers la biografia geniului prin vama clasei de mijloc, de la dialog alert la monodrama, aproape, pe pariul unei atente analize a monologului, de la Maler la Santiago, prin punctul de tranzit al retoricii lesbienei Maddy.
De retinut, neaparat, excelenta coperta semnata de Dan Stanciu.


Amor si defuncti

Morti si vii pleaca de la un fapt divers de acum vreo zece ani, daca nu ma insel, petrecut la o morga in care un angajat nu tocmai intreg la minte, violind cadavrul unei tinere, s-a trezit ca aceasta invie, deflorata parca. Mihnea Columbeanu a turnat, vreo doi ani mai tirziu, un film notabil, plecind de la acea poveste. Textul lui Caraman a gasit un regizor pe masura in persoana proaspetei absolvente Ana Margineanu (v-am mai vorbit despre ea in toamna, la Gala Tinarului Actor de la Mangalia). Istoria personajelor este a unui careu in care unul dintre asii cu functie de valet – asistenti de morga – e un cocteil de complexe din copilarie si de introvertire din aberatie hormonala, chiar daca intelectualul grupului. Primele trei personaje, bloc in care o individualizare excesiva nu si-ar gasi rostul, lasa loc unor partituri eclatante de umor negru actorilor Liviu Timus, Mircea Constantinescu si Laurentiu Lazar. Pavel Bartos e cel care va instrumenta insa despartirea de orizontul textului si optiunea pentru musical, pentru revista de-a binelea. Oniricul negru devine contraponderea psihozei personajului Maler. Si, astfel, orice eventual moralism militist se salveaza cu instrumentele comediei negre. Nu e vorba, spatiul propus de Cosmin Ardeleanu sustine optim jocul actorilor, interiorul violent vizual al „morgii“ devenind scena de desfasurare pentru acest al patrulea muschetar de Broadway care, sub jocuri de lumini, invie cadavrele pentru a le da posibilitatea coparticiparii afective. Efectul este imediat si de buna calitate.

Maler al lui Pavel Bartos e pus sa parcurga, de la o scena la alta si in mare viteza, stazele antagonice ale psihopatului si starului de musical, unite de logica speciala a viitorului medic pentru care amintirea mamei moarte, dorinta de sexualizare si socializare, schizoidia si violenta conditionata afectiv locuiesc toate in aceeasi fiinta ale carei chipuri, schimbate credibil in functie de context, dovedesc o deosebita disponibilitate si inteligenta actoriceasca. Mesianic, Maler va exclama: „Eu singurul, Maler, studentul mediocru la cursuri serale, fara mama si fara tata, anonimul arhetipal, eu am reusit sa-ti dau viata“. Din pacate, obligatoriul contrabalans feminin ramine singura ratare a spectacolului, Isabela Neamtu neintrind nicidecum in pielea Cameei, in ciuda intentiei declarate a lui Maler – „noi doi vom fi doar unul singur, iar viitorul va cadea secerat de frumusetea trecerii noastre“. In orice caz, Maler exercita un soi de magie (el nu e doar un simplu necrofil oarecare), colegii sai ajungind, in transa unui text din alta parte, din inventarul fantasticului, sa se puna singuri sub semnul intrebarii: „Cine sintem noi? Cum am ajuns aici? De ce facem ceea ce facem? De ce ne punem astfel de intrebari?“.


Melcul masculin

Vili, din M &M, e si el un soi de Maler, doar necrofilia lipsindu-i. De altfel, atit autorul, cit si regizorul spectacolului de la Sfintu Gheorghe nici nu il considera prezenta efectiva, ci doar imagine televizata, de efect in conversatia cu Maude, dar proiectie a amintirii ei si nimic mai mult. Din el, singura prezenta notabila – si tragica sau, mai bine, generatoare de tragic – e doar sarcina lui Maude, amprenta unei spermii care nici nu e prea clar ce legatura mai are cu barbatul emitent. Daca Maler aducea la viata (macar in mintea lui), Maude exclude din viata, incercind sa-si ucida sora din gelozie, visind chiar la asasinarea lui Maddy. Ambii se apara de realitate, traiesc in fictiune si considera moartea altfel, ca sa nu zic anormal. Maddy, victima potentiala si satrap real, lesbiana din vocatie si nevrotica din formatie, va pune clar lucrurile la punct: „Iubirile femeilor nu se sfirsesc in ura, se sfirsesc direct in moarte“. Tot un interior de morga este si dormitorul celor doua, din moment ce Povestitorul „le inveleste pe amindoua – cearsaful este depus precum un giulgiu“.

La jumatatea drumului intre Morti si vii si Santiago el Campeon, M &M incepe sa caute intelesul conditiei umane. „Iubirea si ura, generozitatea si egoismul, dragostea si gelozia… perfuzii binefacatoare adunate din miliarde de stele, toate intr-o singura intepatura administrata unei entitati ce s-a dovedit a fi un esec creationist“. Cine spune asta? Povestitorul (Florin Vidamski, contraponderea intru ironic – compozitie pe fata, asa-zicind –, a cuplului de lesbiene Maddy (Inna Andriuca)-Maude (Elena Popa), tragice pentru ca perpetuu nevrotice si ambigue, nu sexual, desigur), cel caruia Caraman ii incredinteaza unele dintre cele mai izbutite pagini ale sale, excelent discurs despre pasiune. Szabo K. István, tinarul regizor al spectacolului, cel care a transformat ingenios intreaga naratiune intr-o intimplare trista cu jucarii dintr-o vitrina, abia aici s-a pacalit: traducind textul in spaniola, trecind intimplarea in registrul telenovelei din buna intentie polemica, a obscurizat exact cheia partiturii. De aici, probabil, o anume senzatie de lipsa la incheiere a povestii destul de putin obisnuite pentru spectatorul roman care, nu stiu cum Dumnezeu, cu homosexualii scenici s-a mai obisnuit, dar cu lesbienele, ba. Pai, asta e chiar discriminare, dragilor! In pofida faptului ca finalul video este al unui melc pasnic pe care un agil pantof feminin cu toc pare a se pregati sa-l faca chisalita, lucru care, in text, chiar se petrece.


Borcia el Campeon

Daca textele sint sensibil unitare valoric si ca filozofie, din punctul de vedere al spectacolelor finis coronat opus. Si asta de unde nu te-ai astepta: de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt. E drept, sub pecetea directorului din vremurile bune de pina mai ieri, Corneliu Dan Borcia, caruia, pentru a mai drege busuiocul, i s-a permis sa gireze montarea unui spectacol in care sa si joace. Dregere de catre actual-jalnica echipa de comanda, caci, in ceea ce priveste numarul de neuroni si cheful de legalitate ale Consiliului Judetean Neamt, patronul Teatrului Tineretului, cum am mai spus, chiar nu mai e nimic de facut. Prin urmare, Borcia s-a indragostit de textul lui Caraman Santiago el Campeon si nu singur, ci alaturi de regizorul Horatiu Mihaiu. Urmarea? Un rol esential pentru cariera celui dintii, unul dintre cele mai bune spectacole ale celui de-al doilea.

Santiago el Campeon este un monolog in care vocile interioare devin personaje palpabile. Vocile sint ale imaginarului, dar si ale memoriei veteranului Santiago, un soi de amalgam de excelenta in care ii poti regasi pe Hemingway, pe batrinul pescar din Batrinul si marea, pe Che Guevara si, nu de ici-de colo, un Caraman care isi imagineaza senectutea. Asupra surselor, de altfel, chiar autorul ne avertizeaza, adaugindu-i pe Beckett, Withman si Gilles Schlesser.
Scenografic, Horatiu Mihaiu ne propune un carnaval spumos al costumelor in perimetru albastru-marin al obsesiei centrale care e pestele cel mare. Peste – ideal suficient de ambiguu pentru a lasa loc liber gindului, inchis de o singura eroare, spre final, cind doua imense steaguri ale Cubei comuniste iau locul imenselor pinze albastre, sugestii marine si sexuale totodata. „E prea mult albastru“, va remarca Santiago, „efectul asta de vesnicie pe care ti-l da apa marii mi-a luat mintile“.

Intreaga nebunie a timpului rememorarii e augmentata de combinatia obiectuala intre biroul de lucru al artistului, scaunul cu rotile al aceluiasi ajuns la contradictiva neputinta de deplasare, in pofida nervozitatii de gindire, armele de foc sau canapeaua amorurilor multiple. Secundat de cele doua amante/servitoare, incarcate de Ecaterina Hatu si Dorina Maria Harangus cu o senzualitate cind vesela, cind circotasa, cind la marginea extinctiei orgasmatice, tirfe uneori, asistente medicale altadata, Lolite de mult trecute pe lista vreunui Zburator din America Centrala, asumindu-si calugari ori batrine cind aiuritoarea memorie o cere, in nestatornicia ei decizionala, Santiago se va izbi deliberat de peretii esentiali ai constructiei sale existentiale: moartea, sexualitatea (ca dragoste, pe alocuri) si politicul. Prin aceste ape e asteptat sa ia corporalitate Pestele, iar actorul Cezar Antal il va ajuta intru ambiguitate, acest blond Peste de Sade in costum albastru cu strassuri, „infometat… grosolan… nud… mistic“.

Ca inevitabilul kitsch al existentei sa nu fie nici o clipa asezat sub semnul dubiului, pina si divinul consuna gratie Ingerului Norei Covali, combinatia intre peruca blonda imensa, machiajul auriu si aripioarele-silfide asezind sub semn beatnic acest spectacol excelent. S-ar zice ca Santiago nici nu merita o alta divinitate, caci, va remarca Maicuta, „Dumnezeul tau este la fel de mic ca si tine… mic si frustrat… nu iarta pentru ca nu iubeste“.
Personajul mut al Ingerului este – cum altfel? – indicatorul implacabilitatii destinului, prima sa aparitie, care deschide spectacolul, fiind aceea cu pusca, unealta ultimelor clipe ale lui Hemingway. Cealalta unealta esentiala se dovedeste a fi masina de scris. Nici scaunul de handicapat nu e din alta parte. Navetind intre el si picioarele fetelor (aici inventia rotii pare a fi similara „inventiei“ mortii), intre a fost odata si vitalism debordant adica, Santiago e totusi un personaj livresc, obsedat de teorii (comunismul, de pilda, peste el insusi) si excedat de finalitatea practicii revolutionare a acestora („Fidel Castro, doar tu ai ramas ca sa strici totul… un munte de experiente refuzate din pricina unui mincinos cubanez“).

Razbunarea vitalismului tine de dezmatul gourmet, imbinind arta culinara cu aceea erotica sub semnul amer-latinitatii. Nevoia de tango vine drept consecinta. De altfel, Horatiu Mihaiu nici nu putea gasi altceva mai bun pentru conceptia muzicala decit concursul acordat de celalalt Mihaiu, expert in muzici si poezii, Virgil. Drept pentru care spectacolul chiar e un regal de text, actorie, decoruri, costume, sunet si, fara indoiala, de regie.
Imolarea pianului, a sunetului – imagine superba – incheie ritualul extinctiei inceput cu chemarea Pestelui pe masa de disectie, sub ochiul opac al Ingerului cu pusca. Corespondent patruped de culoare verde se va dovedi al doilea sosit din perimetrul animalier, intr-un sarjat proces de transfer de personalitate intre el si batrina stapina, intre mit biblic si livresc eseu mitologic modern: „Eu ma numesc Pavel, iar ea, Lessie“. Ambiguitatea Pestelui e bine secundata de acest personaj animalier, oglinda a cinismului lui Santiago, datorat mai degraba experientei decit esentei lui filozofice.
Ce au demonstrat la Piatra Neamt (era sa zic „in pofida Pietrei Neamt“) Corneliu Dan Borcia si echipa care a facut posibil acest exceptional spectacol e nu doar o lectie de supravietuire, dar si (poate) un semn bun pentru 2003-ul teatral.