OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Cluj. Cerere in casatorie de A.P. Cehov. Cu: Cornel Raileanu, Ioan Isaiu, Alexandra Georgia Lungu. Regia: Sorin Misirianu.
Teatrul de Stat Oradea. Usi inchise de J.P. Sartre. Cu: Mariana Neagu, Doru Farte, Mariana Presecan. Regia artistica: Alina Hiristea.


A cobori in subsolul teatrului – unde se afla Sala Mica –, a te aseza in rindul doi (in spatele Melaniei Ursu, al lui C.C. Buricea, Andone plus o frumoasa – dar nu fara corp – ziarista locala), a auzi vocile de pe banda intonind, cu o sonoritate aproape agresiva, prelucrari din folclorul rusesc si a astepta deschiderea stagiunii. Cu Cehov. Asteptindu-l pe Cehov. Iar dupa ce nu mai exista locuri nici in picioare, sa purceada spectacolul in modul cel mai (clasic) rusesc cu putinta, adica apare Cornel Raileanu cu camasa pe jumatate scoasa (din pantaloni) si bea vodca cu... vodca deoarece tocmai se hotarise sa se spele pina la briu si nu o poate face... pe stomacul gol! Actor si regizor, Sorin Misirianu este un tinar furios in... „dulcele stil clasic“. El respecta litera lui Cehov, dar gestica si „poantele“ sint mai aproape de zilele noastre, zile schimonosite din cauza agitatiei, a nerabdarii, a ritmului trepidant, a nervilor care, deseori, ne obliga sa ridicam vocea. Sa tipam. Sorin Misirianu a „dezvelit“ complet si cu brutalitate sufletul cel slav – descris de Anton Pavlovici – in care extremele fac mereu casa buna.

Se trece rapid de la o stare la alta, de la ura la iubire duioasa, de la prietenie la dusmanie, de la intelegere la neintelegere, conflictele raminind, pina la urma, doar la nivelul limbajului si... al intonatiei, singura problema „majora“ fiind al cui ciine de vinatoare e mai bun ori a cui proprietate este pamintul de linga mlastina. Tinarul regizor a gasit numeroase solutii de un comic ingenios si sanatos, fara a scapa de unele compromisuri facute in cazul unor scene de-un gust indoielnic. Dar acestea fura putine la numar, o cantitate neglijabila care, pina la urma, a fost estompata de talentul actorilor, in special de cel al lui Cornel Raileanu (tatal fetei de maritat) care sper sa nu mai astepte mult pina sa primeasca roluri pe masura. Care masura? iata ca deja ma si intreb, precum un personaj cehovian... El este capabil a interpreta, cu aceeasi maiestrie, si doar o singura masura. Artagoasa si isteric-duioasa fu Alexandra Georgia Lungu (fata de maritat) in stare sa-l stringa de git pe pretendent, in timp ce-i turna dulci vorbe in ureche. Ioan Isaiu, pretendentul cu frac si joben, avea aerul unui pampalau (sonor cuvint) cu crize de inima (precum crize are si tatal, doar e boala timpurilor noastre) care si-a „construit“ o fata timpa dar hotarita in a-si apara ceea ce crede el ca sint „principii“.
Un spectacol de o ora, bine gindit, care, in unele momente (scurte precum sclipirile unui sis), mi-a amintit, fara a-mi putea explica de ce, de fratii Marx. Si indraznesc a conchide ca Teatrul National clujean a pornit-o cu dreptul in actuala stagiune, mai ales ca pasul urmator va fi semnat de Gogol si Mona Chirila.

Am ajuns la Oradea, un burg in care te simti mai aproape de Europa – pentru a participa, ca spectator activ, la Zilele revistei Familia, si-am reintilnit prieteni si-am facut noi cunostinte si fura citeva zile fara surle si tobe dar cu schimburi de replici ce nu ramineau doar la suprafata, iar in plimbarile noastre aveam o mindra tinuta, aproape actoriceasca, imaginindu-ne ca pe frunte ne sta scris Eu, scriitorul, uitind de Roa Bastos al carui Suprem, crezindu-se buricul pamintului, delira arogant si actiona cu cinismul unui veleitar ajuns in virful piramidei puterii. Bine-bine, dar ce-i cu Sartre? Aflind ca se deschide stagiunea taman intr-una dintre respectivele zile, m-am hotarit sa schimb scaunul de spectator activ, pentru o ora, cu cel de simplu privitor, plonjind intr-un placut anonimat si asistind la un spectacol cu... usile inchise. Chiar daca mie nu-mi place Sartre!

Nu am nici un punctisor in care sa ma sensibilizeze cu tezele sale, indiferent ca-mi sint servite sub forma de proza ori de teatru. Dar... Acest dar exista de doua ori, in cazul de fata. Unu: dupa ce am citit paginile scirboase (e un eufemism) scrise despre el de Simone de B., intre doua partide de sex cu studentele sale, brusc m-a cuprins o deosebita simpatie si intelegere fata de filozof. Oh, bietul Jean Sol-Partre, pot exclama precum o facea Boris Vian, cu blinda ironie. Doi: mi-am amintit ca nu mai vazusem un spectacol oradean de pe vremea festivalurilor de teatru scurt de altadata. Prin urmare, am pasit in Sala Studio, alaturi de un grup numeros de tineri (bravo!) si m-am asezat pe banci de lemn aproape de scena mingiiata de-o lumina mohorita... Asa se intimpla cu salile de tip studiou, tapetate-n negru. Pe covorul din pietricele albe se aflau trei scaune si trei urne gri. Scaunele – din lemn – aminteau de fotolii „stil Napoleon III“, asa banuiesc din moment ce autorul a dat lapidara indicatie scenica la inceputul piesei: o camera stil Napoleon III. Baiatul de serviciu (Adrian Locovei) introduce personajele pe-o usa aflata undeva sus si coboara cu ele-n camera, sugerind de-a dreptul pleonastic cum ca infernul se afla undeva... jos! Mai nimerit ar fi fost (in spiritul piesei si in cel al... adevarului!) ca usa sa fi fost la nivelul camerei, adica al nostru, doar infernul e aici, a-cotè de noi! Infernul e ceilalti! Asa zice un personaj in traducerea Alinei Hiristea (care semneaza si regia), iar eu cu sinceritate ma intreb cum o fi mai corect, cum rosteste personajul ori varianta arhicunoscuta, infernul sint ceilalti? Ines (Mariana Neagu) poarta o rochie alba de mireasa si o coronita pe cap (neclara intentia regizoarei), iar ceilalti doi sint si ei imbracati in alb, culoare pe care lumina aluneca deznadajduita...

Poate regizoarea s-a gindit sa sugereze paloarea cadaverica (brrr), doar toti sint morti, o stim prea bine, o si zic actorii in timp ce-si ridica, solemn, urnele. Acest text, mai mult „de citit“ ori „de ascultat“, e prea putin generos cu un regizor, neoferindu-i nici un soi de solutii „de miscare“ si tocmai de aceea oferindu-i... totala libertate. E generos cu actorii, in schimb, carora le da prilejul rostirii/interpretarii unei complexe game de sentimente, stari, trairi mai mult ori mai putin contradictorii. Un adevarat creuzet in care se amesteca dragoste, ura, minciuna, lasitate, fariseism, indiferenta, sadism etc. Cite-un strop din fiecare. Regizoarea si-a miscat bine actorii printre scaune si urne si scrisnet de pietricele controlindu-le cu atentie rostirea. Pe Mariana Neagu (Ines) o banuiesc capabila de performante intr-un registru comic. Dificilul rol sartrian l-a interpretat cu oarecare ironie/autoironie, ceea ce i-a permis creionarea unui profil distinct, propriu, de apreciat. Mariana Presecan (Estelle) a excelat in scenele „cinice“, „reci“, cu o dictie clara, controlata, care se punea, singura, in evidenta... Doru Farte (Garcin) parea timorat de cele doua femei, parca vocea ii devenise mai subtire, mai cintata, mai speriata... Normal! Din cind in cind, era eliminat din cerc unde ramineau doar cele doua femei, oferindu-si, reciproc, mingiieri si infierbintate respirari. Oh, bietul Jean Sol-Partre! Reintors pe malurile Crisului, mi-am zis asa: nici Diavolul si nici Bunul Dumnezeu nu-l vor primi pe filozof la ei, ci-l vor lasa, pour toujours, sus/jos, intr-o camera stil... Chiar daca stradaniile celor de la teatrul oradean nu sint de ignorat. Parerea mea.