OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se vede treaba ca incercarea de acum mai bine de un an a lui Radu Macrinici de a poposi la Teatrul Municipal din Baia Mare a fost o operatiune inspirata. Trimis la plimbare de Horatiu Mihaiu, de la Sfintu Gheorghe (de unde a sters-o si regizorul-scenograf, actorul Florin Vidamski fiind noul director, de circa o luna: daca palaria nu a intrat, intre timp, la apa, sa speram ca nu e exagerat de ampla…), dupa douasprezece editii ale Festivalului International de Teatru Atelier, negasind rezonanta necesara a edililor Sighisoarei (se pare ca, totusi, ceva se coace si acolo), in urma celei de-a treisprezecea, dramaturgul (daca precara mea matematica nu ma insala, decan de virsta, la 43 de ani, in domeniu – sigur, ma refer la cei care conteaza) este evident ca si-a gasit locul si, mai ales, oamenii, in Maramures. Asa se explica realizarea celei de-a cincisprezecea editii (a doua la Baia Mare), in evolutie limpede.

in contextul actual (ma declar inca o data partizan al festivalurilor, daca se poate si in cel mai mic catun, evenimentul real – iara nu facaturile de „pe sticla“ – fiind potentiale motoare ale spiritualitatii fiecarei comunitati), manifestarile de gen cu personalitate clara sint tot mai putine. Festivalul iesean Goldfaden pare pus la pastrare de la schimbarea directorului general la National, oricum cladirea intrind pentru citiva ani in reparatii capitale (daca va avea aceeasi soarta ca Palatul Culturii…). Mai jos, la Piatra Neamt, noul director Liviu Timus incearca o reformare, pe cit se pare, a traditionalului festival al Teatrului Tineretului. Reforma optima, insa, ar fi atingerea cotei din timpul directoratului lui Dan Borcia (si pentru institutie, si pentru festival), si invitarea acestuia in staff-ul actual. Din fericire, la Bacau, noul cuplu directorial Gazdaru-Dutu pare sa fi reusit reiterarea Galei Star. La Tirgoviste si Pitesti se cauta, s-a incercat si la Sfintu Gheorghe un soi de parodie post-Atelier. Sibiul si Bucurestiul sint altceva, mixturi (pe alocuri mixtum compositum-uri) ale unei viziuni de piata demne de tot respectul, dar, de dragul axiologiei, de nerepetat. Pina una-alta, vocatia clara par a si-o fi gasit doar Festivalul Shakespeare de la Craiova si Festivalul Dramaturgiei Romanesti de la Timisoara.

Saptesprezece spectacole in concurs, produse de cincispreze companii teatrale, si alte patru, adaugind inca doi producatori, colocviul Alfred Jarry (cu invitati din Franta, Canada si Ungaria, si minunat incheiat de Cintecul descreierisirii oferit de cuplul Adrian Ivanitchi – Dan Lototchi), la un secol de la disparitia fizica a inventatorului lui Ubu, o propunere (poetica) de parteneriat Sapinta-Spoon River-ul lui Lee Masters, vernisajul expozitiei de pictura a Adrianei Grand, ingeri industriali, lansarea Fotoliului scepticului spectator, noua carte a Mirunei Runcan aparuta la Unitext, vreo trei ateliere, fanfara teatrului, barul teatrului (loc al colocviilor din miez de noapte), lume de pe vreo trei continente, public baimarean buluc (unul dintre cele mai intersant-interesate publicuri romanesti ale momentului).
De subliniat steaua norocoasa sub care Radu Macrinici isi organizeaza festivalul la Baia Mare, alaturi de team-ul directorial Marilena Frentiu-Nicolae Weisz, in buna intelegere cu primarul Cristian Anghel, consiliile local si judetean, AFCN, MCC, UNITER, dar si sponsori bine gasiti. Exprimata si prin finantare, vointa comunitatii locale devine cu adevarat functionala. in suplimentul de fiecare seara, Estrada Atelier, am putut citi citeva nume noi, care ma fac relativ optimist fata de viitorul comentariului teatral.

Atit ca „p-ici, pe colo“…
inca mai cred ca un festival care isi propune, decomplexat, „cele mai noi tendinte in dramaturgia, regia, scenografia, coregrafia, muzica de scena si arta actorului secolului XXI“ se poate lipsi de concurentialitate, daca nu de altceva, macar pentru a feri niste oameni, altfel onorabili, sa lucreze cu bisturie tocite pe trupuri proaspete, pe care sint obligati sa le ia drept coapte de maladie. Cind si bolnavul e inchipuit, dar nici doctorul nu e mai breaz, se ajunge la enormitati precum ignorarea totala a unui spectacol precum Inimi cicatrizate al lui Radu Afrim. Nu e vorba, nici selectionerul nu a fost scutit de gafe. Hotarind initierea sectiunii „Portrete in Atelier“, Radu Macrinici a adus alaturi de o personalitate fundamentala a regiei romanesti actuale (Victor Ioan Frunza), un necunoscut al carui pacat nu este atit lipsa de notorietate, cit aceea de coerenta, ca sa nu zic de talent.

„Pentru cine ii cunoaste, argumentele ar fi de prisos. Pentru cei care se fac ca nu ii cunosc, asijderea.“, zice directorul festivalului. Acum, cinstit vorbind, pe Frunza poti „sa te faci“ ca nu-l cunosti, dar cum Dumnezeu sa te faci ca nu cunosti un Ovidiu Mihaita, pe care chiar nu-l cunosteam, iar acum, chiar ca „argumentele“ ma determina sa ma rog sa nici nu-l mai vad decit ca actor, nicidecum autoregizat. Pe scurt, prezenta teatrului particular al acestuia (nefericit botezat „Aualeu“, dar las’ ca nici un „D’aia“ nu e mai breaz, denotind o anume vocatie a hahaielii de mahala) cu 3 (trei!) spectacole a fost momentul de demisol al festivalului (prin “subterana