TEATRU. Cînd Isadora, totuși, nu dansa

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

S-ar putea ca unii să fie surprinși, dar piesa lui Martin Sherman despre ultimele zile ale căsniciei dintre Isadora Duncan și Serghei Esenin, într-un Paris care nu-i iubește, este, în marea ei parte, o comedie, cu nu puține momente în care, ca să cităm dintr-o cronică americană, Cehov își dă mîna cu Frații Marx (și-și aruncă unii altora în cap bulgări de frișcă). E ceea ce face Sherman cel mai adesea (chiar și în Bent, montat la Bulandra în urmă cu ani, un text despre homosexuali în lagărele de concentrare naziste) – să nu încerce să „reproducă“ pe scenă drama vieții, ci s-o ascundă în gesturi simbolice, în spatele cuvintelor, în simpla sugestie. Misiunea regizorului și a actorilor e, prin urmare, cu atît mai dificilă, de vreme ce cuvintele nu-i ajută – și cu totul nu i-au ajutat nici acum pe Răzvan Mazilu și mare parte din distribuție. Dar poate că nici n-au vrut să deschidă ceruri către acel inefabil pe care Sherman îl lasă să plutească în jurul Isadorei Duncan, ci doar să spună, încă o dată, că Isadora nu era sfînta născătoare a unei noi religii, ci doar o artistă cu un spirit extraordinar de liber, născător de haos.

Pe scena Odeonului, se vorbește în rusă (exclusiv chiar, în cazul lui Esenin – Mihai Smarandache), franceză (toată partitura servitoarei Jeanne – Jeanine Stavarache), franceză cu accent englezesc (Isadora Duncan – Maia Morgenstern încercînd să comunice cu Jeanne), italiană (funcționarul jucat de Mircea Constantinescu în formă de bomboană fondantă), română uzuală, română de traducere și română cu accent grecesc (Vlad Logigan – în reprezentația văzută de mine –, în rolul talentatului pianist care vrea s-o vadă pe Isadora dansînd). Secretul conviețuirii tuturor e însăși adînca lor imposibilitate de a se înțelege din punct de vedere lingvistic. E un Turn Babel cu Isadora instalată la ultimul etaj. E anul 1923, Isadora va muri peste patru ani, strangulată cu propria eșarfă prinsă sub roțile mașinii pe care o conducea; deocamdată e, însă, în Franța, măritată cu un poet rus nevorbitor de nici o altă limbă și care i-ar putea cu ușurință fi propriul copil (ca vîrstă…), falită și cu o reputație de simpatii bolșevice deloc folositoare în încheierea de contracte. Singurul ajutor îi e cea mai bătrînă („veche“, comentează ea) prietenă, Mary Desti, ea însăși un personaj de vodevil (jucat ca atare de Rodica Mandache: o forță salvatoare plină de bunăvoință, dar total ineficientă în final), în ciuda apelurilor la realism pe care le lansează în direcția Isadorei. Mary o aduce în viața celor doi și pe Miss Belzer (Oana Ștefănescu, atît de delicată, discretă, subtilă, de la care nu-ți poți lua ochii), traducătoare din rusă, care și ea a văzut-o pe Isadora Duncan dansînd, demult, la Sankt Petersburg, și care e aproape să distrugă mirajul Esenin-Isadora prin aducerea cuvintelor din planul celest al artei în universul mundan al înțelegerii semantice. De fapt, asta e tema principală a întregii piese (poate și a spectacolului) – limitele limbajului cînd vine vorba despre lucruri esențiale, ca dragostea și arta; e limita de care se lovesc toți, Miss Belzer ca și grecul Alexandros, nimeni nu va putea povesti cum era „cînd Isadora dansa“, și asta e teribila infatuare a lui Esenin, crezînd că poezia lui va supraviețui dansului Isadorei doar pentru că e ascunsă în cuvinte. (Într-un fel, aparițiile coregrafice ale Monicăi Petrică nu erau, din acest punct de vedere, necesare – dansul e o absență, o amprentă a sufletului, un nivel impenetrabil al artei. Și, aș zice, un fel de pretext aici pentru ceva mult mai adînc.)

Cînd Isadora dansa de la Odeon estetizează, totuși, cam mult, mai ales la nivelul decorului și al costumelor, fără să reușească să creeze astfel atmosferă. Nici nu găsește mereu tonul și relațiile potrivite. N-aș zice că teatrul românesc în general ar ști să acopere diafanul domeniu al sexualității electrizante, mai curînd e cultural perfect să găzduiască pledoarii pentru combaterea eroticului heterosexual, dar în Cînd Isadora dansa, asta e cheia: nu poți înțelege relația dintre Isadora și Esenin cînd energiile care curg între ei nu trec de fascinația intelectuală materializată într-o preocupare maternă pentru reușita fiului năstrușnic. Cît despre Mihai Smarandache, pe cît de bine îi iese un Esenin fanatizat de propria poezie, alcoolizat senin și forță a naturii primare, pe atît pare bărbătește mai curînd îngrozit de Isadora – Maia Morgenstern decît atras erotic de ea dincolo de propria voință. E valabil și opusul – și Maia Morgenstern pare preocupată exclusiv matern și exterior de Esenin, la ale cărui avansuri răspunde cochet-iritată. Oricum, tinde să se miște prea mult (de altfel, în acoperirea unor goluri spectaculare) și are o relație de disconfort vizibil cu propriul corp (în același teatru românesc, totul e bine în felul în care actorii se raportează la corporalitate atîta vreme cît asta nu devine un element central în spectacol, moment în care intervine un fel de conștiință a percepțiilor sociale, iar corpul devine unul locuit de privirea normativă, amenințat și aproape artificial).

Nu, nu despre preoteasa dansului modern vorbește piesa lui Martin Sherman, ci despre un cuplu sortit dezastrului, strategii existențiale penibile, de la încropitul de cine cu homar pe datorie la „negociatul“ deschiderii de școli de dans pe bandă rulantă, traficînd o reputație artistică, mult miraj de sine, orgoliu și minciuni, și despre imposibilitatea de a traduce în cuvinte, ale zilei de ieri, ca și ale zilei de azi, darul artistic deschizător de drumuri. Probabil că Răzvan Mazilu n-a vrut să meargă atît de departe în scoborîrea în uman a icoanei Isadora Duncan. A lăsat-o, totuși, să se bată cu frișcă.

Teatrul Odeon, București

Cînd Isadora dansa de Martin Sherman

Traducere de Ada Lupu

Regia, coregrafia şi costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Mihai Păcurar

Cu: Maia Morgenstern, Mihai Smarandache, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Jeanine Stavarache, Mircea Constantinescu, Vlad Logigan/ Andrei Runcanu, Monica Petrică

Recomanda articolul prin: