Graffitiurile au invadat şi
periferiile româneşti. Desenele sau cuvintele grafiate acoperă
kilometri de gard despărţitor în gări sau la margini de
cartiere. Ziduri oarbe expun arta spontană a periferiilor urbane.
Deşi urmele sînt peste tot, pe artiştii anonimi nu îi
vezi niciodată la lucru. Vorbesc în absenţă, prin imagini
colorate, despre refuzul unui sistem, despre visul neclar al
recuperării unei fărîme de frumos în atmosfera cenuşie
a sărăciei. Dacă vorbim însă despre ei şi despre vieţile
lor, intrăm direct în realitatea unei adolescenţe tulburi şi
tulburate de confruntarea cu sărăcia, cu proximitatea violenţei,
cu abandonul adulţilor, cu descurajarea şi spaima ratării.
Visele lor sînt simple: bani
pentru traiul zilnic, şcoala de terminat casătepoţicăradracului
într-o ţară unde mănînci mai bine la cules de căpşuni
decît aici profesînd medicina; într-o ţară unde
să răspunzi doar de tine şi de soarta ta, să scapi de taţii
şomeri, de mamele alcoolice, de bătrîni senili pe care-i ai
de întreţinut, utili doar pentru pensia cu care speri să
apuci să termini liceul. Toată această umanitate eşuată între
blocurile cenuşii, răpusă de disperare şi ură, e radiografiată
în textul dramatic al Alinei Nelega graffiti.drimz, pe care îl
semnează şi ca autor de spectacol la Teatrul Odeon Bucureşti, la
Sala Studio (premiera a avut loc pe 21 octombrie).
www.nonstop.ro, Amalia respiră adînc,graffiti.drimz sînt file în cronica tranziţiei româneşti
a ultimelor două decenii, pe care Alina Nelega o scrie cu textele
sale dramatice. Cu detaşare, lucid, fără să comenteze, autoarea
ne pune în faţa unei realităţi pe care o recunoaştem în
jur, dar o cosmetizăm în vieţile noastre civile, refuzînd
evidenţa urii, a imoralităţii în care trăieşte o societate
întreagă. Ce altceva decît disperarea face posibil
finalul? Cristina se află la un pas de sinucidere, fratele ei Cipri
încasează şase gloanţe de la „nenea Dorin“ (reale sau
doar cartuşe cu sare?). Ambiguitatea finalului lasă spectatorului
posibilitatea opţiu-nii. Mergi atît de departe cît te
îndeamnă disperarea personală. În lumea fără speranţă
a personajelor Alinei Nelega, cinismul nu încape, de vreme ce
spectatorul e cel ce face sau nu pasul spre sinuciderea Cristinei,
spre uciderea lui Cipri.
Spectacolul se bucură de prezenţa
actorilor Cătălina Mustaţă şi Florin Zamfirescu, care dau
greutate şi echilibrează scenele, apelînd inspirat la
colaborarea cu studenţii UNATC, clasa Florin Zamfirescu. De aici,
prospeţimea jocului, firescul şi credibilitatea fiecărui actor,
apropiat de vîrsta şi trăirile personajelor. Remarcabile sînt
şi secvenţele de muzică rap, compuse de Horia Butnaru şi Răzvan
Alexe şi interpretate live de tinerii actori. Scenografia simplă şi
funcţională, formată din panouri mobile, modulează un spaţiu
neutru, dominat de universul grafic al desenelor Alexandrei Albu,
studentă şi ea la Arte Plastice. Inspirate de dinamica desenelor
animate, personajele Alexandrei Albu propun o lume în
continuarea scenei, în notă lejer umoristică, polifonică în
raport cu universul graffiti-rap al tinerilor.
Ca spectator tînăr, îţi
recunoşti generaţia în entuziasmul şi energia tinerilor
actori, în muzica şi limbajul direct al scenei. Ca adult, îţi
promiţi, la ieşirea din sală, să reflectezi mai atent la
diferenţa de o literă dintre idealurile ce despart două generaţii:dreams şi drimz.