TEATRU. Cîrje pentru un dandy

Autor: Eugenia-Anca ROTESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, Timişoara

Remember de Mateiu I. Caragiale

Regia, coregrafia, costume, colaj muzical: Răzvan Mazilu

Decoruri şi video: Dionisis Christofilogiannis

Sound design: Vlaicu Golcea

Light design: Florian Putere

Cu: Răzvan Mazilu, Ion Rizea

Estetica urîtului, kitsch-ul şi alte chipuri ale contemporaneităţii s-au aşezat peste imaginea de altădată a frumosului. Rafinamentul înalt, gustul cultivat, discursul elevat, manierele alese, luxul preţuit pentru valorile lui par să aparţină unui trecut de mult apus. În cel mai bun caz, trimit la curente literare şi artistice precum romantismul tîrziu sau impresionismul, la muzica lui Wagner, la picturile lui Van Dyck, Ruysdaël sau Gaugain. Şi, desigur, la expresia lor pură, etalată în toată splendoarea: la dandism.

Răzvan Mazilu şi Ion Rizea împărtăşesc nostalgia acelei epoci. Premiera Remember de la Teatrul Naţional din Timişoara se naşte din această fascinaţie comună. Pînă într-atît este ea de mare, încît dramatizarea, prin renunţarea la cîteva pasaje şi accentuarea altora, pune în prim-plan tema dandismului. În plan secund trece problema identitară pe care o ridică nuvela lui Mateiu Caragiale. Păstrează doar incertitudinile legate de numele şi vîrsta personajului, dar le eludează pe cele care ar putea deschide o discuţie despre ambiguitatea sa sexuală. Rezultă un monolog bine structurat, care răspunde fără echivoc intenţiilor creatorilor şi sprijină întreg spectacolul.

Astfel, naratorul devine Domnul M. (Ion Rizea), un personaj distins, cu melon, capă şi baston, purtate cu naturaleţe şi eleganţă. Păşeşte cu siguranţă, face gesturi largi sau, dimpotrivă, reţinute, întotdeauna potrivite cu situaţia şi/sau starea sa. Îşi timbrează atent vocea pe fiecare dintre cele trei paliere atinse în confesiunea sa.

Uneori, se adresează spectatorilor şi, chiar dacă vorbeşte despre sine, o face pe un ton detaşat. Stăpîneşte bine ştiinţa discursului public, de la accentele care captează atenţia, la cursivitatea citatelor, pînă la siguranţa frazelor concluzive.

Alteori, în singurătate, îşi urmează propriile gînduri. Atunci lasă să transpară plăcuta melancolie care-l încearcă odată cu incursiunea în alt timp şi în alte locuri. Vibraţii calde fac ritmul mai molcom, însă doar atît cît să instaureze atmosfera din trecut şi să lase imaginaţia să plutească în aburul rememorărilor.

În alte ocazii, coboară în timp şi intră în dialog cu amintirea întrupată a prietenului său. Acum, intensitatea trăirilor se ridică la cote înalte. Se simte emoţia la fel de vie ca odinioară. Încîntare, mister, îngrijorare, discreţie, indignare, nedumerire, teamă, tristeţe – tot atît de puternice ca în acel prezent reînviat.

Acestor paliere temporale le răspund trei spaţii de joc, care se întrepătrund uneori, dar îşi păstrează individualitatea.

Primul, îngust, împins mult în lateral dreapta sau în avanscenă, este cel a prezentului, locuit de Domnul M. şi fantasmele sale. Al doilea ocupă fundalul în care prind formă gîndurile, consideraţiile şi supoziţiile acestuia legate de Aubrey de Vere. Plecînd de la prima lor întîlnire la Muzeul Frederic, mintea sa construieşte imagini tulburătoare pe care proiecţia video le desfăşoară amplu. Aici apar saloane invadate de cărţi, labirinturi de oglinzi părelnice şi revelatoare, iluzorii şi identificatoare, limpezi şi tulburate, un cabinet de toaletă în care apa din cadă are culoarea sîngelui albastru şi a safirelor, autointervenţii în laboratoare medicale stranii, candelabre cu lumînări ce se sting cînd oglinzile sînt sparte, nopţi cu lună înnorată, bîntuite de vînturi şi furtuni, de fluturi negri şi de moarte. Al treilea spaţiu este cel al întîmplărilor trecute, care invadează întreaga scenă şi se revarsă în sală. Peste el stăpîneşte Aubrey de Vere (Răzvan Mazilu), dandy perfect în apariţii, ţinută şi comportament. La început, o făptură efeminată se naşte din vis, din curgere de safire de Ceylan, din sonorităţi obsesive, din ritmuri hipnotice, dintr-un cocon elastic. Apoi, se etalează pe sine însuşi. Are mersul maiestuos, poartă haine scumpe, din mătăsuri grele şi blană, se machiază strident. Îşi desenează cearcăne vineţii, iar gura şi-o conturează în albastru-violet.

Spiritul său veghează de dincolo de timp asupra celor prezente. Ca o pasăre cu aripi mari, îşi învăluie prietenul, îl ocroteşte cînd se prăbuşeşte într-un leşin, repetă, cu glas şoptit, încărcat de premoniţii, ce a spus în seara prevestitoare de moarte. Cu excepţia acestui moment, lasă dansul să vorbească pentru el. Mai întîi, dă măsura energiei sale, a bucuriilor şi a delectărilor artistice. Reinventează baletul. Piruete, salturi, arabescuri se remodelează după voia sa, devin expresia stărilor sale, îi construiesc universul. Unul propriu, special, aparte, din care tot ce e comun este expulzat. Refuzul banalităţii stă în exces. Se înfăţişează atunci asemenea unei lebede negre, în tutu şi poante. Dar şi cîrje! Dansează cu disperare şi patimă, la graniţa dintre nebunie şi extaz. Mişcările amestecă neputinţă şi voinţă de fier, nesiguranţă şi răzvrătire, dorinţă aprigă şi renunţare, incandescenţă şi vlăguire. Arderea este completă.

Se retrage apoi înspăimîntat, dar destinul lui se împlineşte. Moare ucis. Dispare într-un safir imens, în rotire continuă ce închide în sine şi silueta, şi tainele sale.

Pentru Domnul M., rămîne printre acele „lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis“. Iar pentru noi, ceilalţi, cei din sală, printre spectacolele de care te desparţi greu.