Prima mea experienţă în Sala
Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş de la Pădurea făcută de
Alexandru Colpacci, nici nu mai ţin minte cînd, s-a soldat cu
o foarte interesantă (deşi uşor penibilă) ciocnire culturală.
Din cam 600 de locuri, vreo sută erau ocupate, iar ca să-mi ocup
locul, a trebuit să mă strecor pe lîngă un tînăr
venit cu prietena. Care tînăr a luat disponibilitatea mea de
a-l lăsa să-şi ţină rucsacul sub fotoliul meu ca pe-o frontală
şi de nepermis insultă: cum să-şi pună el geanta pe jos, cînd
în jur sînt atîtea locuri libere? Mi-am dat seama
prea tîrziu ce anume ne despărţea: obişnuit cu un teatru la
care lumea nu se duce, omul nu avea, pur şi simplu, conştiinţa a
ceea ce reprezintă un loc într-o sală de spectacole. Ne
despărţea experienţa: pentru mine, locul la un spectacol înseamnă
cozile şi traficul de bilete de la Egoistul lui Beligan, „traficul
de influenţă“ pentru ca o prietenă a mea, critic de teatru, de
altminteri, să poată vedea Lear-ul lui Şerban, bătălia de la
intrarea la reprezentaţiile Festivalului de la Sibiu, studenţii
aşteptînd plini de speranţă îngăduinţa plasatoarelor
la Festivalul Naţional de Teatru, ca să stea nu pe scaun, ci pe
trepte sau în picioare (şi dau numai exemple româneşti);
rata medie de ocupare de 82% la producţiile instituţiilor
bucureştene. Pentru acel spectator al Naţionalului de la Tîrgu
Mureş, fotoliul din sala de spectacol însemna doar un loc –
nu la spectacol, ci pe care să-şi pună geanta nelăsată la
garderobă. Iată efectele mentale ale falimentului unui teatru de
a-şi crea un public şi o comunitate.
Timp îndelungat, Naţionalul
tîrg-mureşean a avut parte de o solidă reputaţie de
instituţie mocirloasă: sub conducerea regizorului Cristian Ioan
(care, dacă n-ar fi fost comisia ministerială de evaluare de acum
un an, încă ar mai concura cu Gábor Tompa pentru titlul
de cel mai longeviv director al unei instituţii direct dependente de
Ministerul Culturii), actorii au dezertat din teatru care-ncotro, iar
cei rămaşi s-au deprofesionalizat încet, dar sigur, calitatea
producţiilor a atins culmi nebănuite de penibil, publicul a dat, şi
el, bir cu fugiţii. Lucrările de reparaţie s-au concentrat,
previzibil, asupra foaierului (meandric, mare şi mirific tapetat în
gresie de toaletă), iar despre scenă – de pe ale cărei scînduri
negrul vopselei s-a dus deja – nici n-a fost vorba. La Sala Studio
mi s-a spus că, de cum dă căldura, se joacă abia-abia, din cauza
ventilaţiei mai mult decît aproximative. Iar noul director,
interimar, Vlad Rădescu, face şi el ce poate, cît poate, pe
vremuri de criză financiară şi în prag de colaps artistic.
În ultima premieră a stagiunii
la Tîrgu Mureş – Krum de Hanoch Levin, în regia lui
Theodor Cristian Popescu –, strîmtorarea bugetară pare însă
a fi fost de bun augur, în primul rînd datorită
colaborării directorului de scenă cu scenograful Andu Dumitrescu.
Piesa decanului dramaturgiei israeliene, o dramă a ratării, nu doar
a tînărului Krum, ci şi a relaţiilor sufocante din micile
oraşe, a mai fost montată în România de către Radu
Afrim, la Timişoara (spectacolul nu se mai joacă, după dispariţia
tristă a actriţei Luminiţa Stoianovici, care juca rolul Feliciei,
bîrfitoarea trăind pe seama praznicelor şi a ospeţelor de
nuntă). Cristian Popescu foloseşte însă o nouă traducere,
cea a actriţei Cristina Toma (mai bogată şi expresivă, în
mare, decît cea de la Timişoara), şi un minimalism
scenografic ce pune la lucru nimic altceva decît datele
„native“ ale scenei şi sălii de la Naţional.
Trebuie spus că teatrul românesc
e unul în care statutul scenografului nu e deloc de invidiat.
Cotidianul nostru spectacular e dominat de imaginarul vizual cu
aplecări baroce ale lui Dragoş Buhagiar („marea gardă“ a lui
Helmuth Stürmer etc. lucrează rar, iar „bulimia“
cvasiimposibilelor obiecte şi arhitecturi scenice ale Adrianei Grand
se asociază, de cîţiva ani, exclusiv cu montările lui Victor
Ioan Frunză), aproape instituind un canon al scenografiei din care
colegii săi de generaţie ori cei foarte tineri se văd captivi,
ca-ntr-un insectar. Din păcate, sîntem un mediu prea puţin
deschis către totala „digerare“ a unor universuri scenografice
ce exploatează, în mod inteligent, noile tehnologii în
fundamentele lor, decupajul spaţiului şi calităţile structurale
ale luminii – iar pentru asta, ar trebui ca lui Andu Dumitrescu (şi
colaborării lui cu regizori precum Theodor Cristian Popescu) să i
se acorde mult mai multă atenţie. În absenţa unui decor,
restrîns la o serie de indicatoare luminoase, asemănătoare
celor din aeroporturi, spaţiile – care includ loja oficială şi
sala însăşi – se constituie doar din efectele de distanţă
şi tăieturile de lumină. Scena de la „Liviu Rebreanu“ e foarte
adîncă, iar eclerajul şi amplificarea sonoră modifică
raporturile corporale (montarea depinde în mare măsură de
„aranjamentul“ mişcării scenice, semnată de coregraful Eduard
Gabia), la fel cum anume decupaje de lumină transformă imensitatea
spaţiului deschis în interioare intime (plasarea la înălţimi
diferite a indicatoarelor luminoase contribuie şi ea la
redimensionarea relaţiilor spaţiale). Efectul e subtil, poate
accesibil doar cunoscătorilor, dar absolut năucitor şi func-ţional
în spectacol.
N-aş putea spune că acest Krum de la
Naţionalul tîrg-mureşean străluceşte prin interpretările
actoriceşti (în primul rînd, vocile nu sînt bine
acordate şi se răcneşte în exces), diferenţele venind din
lipsa de coeziune şi experienţe colective; la Elena Purea (Mama),
de pildă, se vede experienţa scenică, antrenamentul (de la Teatrul
Ariel, în ultima vreme…), în timp ce la Rareş
Budileanu se observă versatilitatea (joacă, de altfel, mai multe
roluri, la antipod) şi calităţile tehnice, dar şi o anume lipsă
de nuanţă şi complexitate, „rod“ al şederii în culise
şi al lucrului cu regizori otova, iar interpretul rolului titular,
Mihai Crăciun, e de o frăgezime înduioşătoare, însă
nu întru totul scuzabilă. Stîngăciile sînt,
totuşi, cele ale schimbării pozitive de macaz, întreaga
distribuţie făcînd un efort de echipă, susţinut, implicat –
iar dacă spectacolul e invitat la Festivalul Naţional de Teatru de
anul acesta, e tocmai pentru potenţialul neaşteptat de renaştere
artistică al acestei trupe.
Animale şi oameni
Într-un tur de forţă cu care nu
te întîlneşti des în România, precum cel de
la Krum, Elena Purea a alergat să joace într-un alt spectacol,
Animale de hîrtie, în regia lui Gavril Cadariu, la
Teatrul Ariel. De multă vreme (şi datorită „asocierii“ cu
dramaturgul Alina Nelega), instituţia dedicată repertoriului pentru
copii şi tineret are şi un proiect de spectacole pentru „oameni
mari“, numit „Underground“. Piesa americanului – de origine
indiană – Rajiv Joseph e programată în nocturnă, iar
montarea are parte, alături de Elena Purea, de doi actori practic
necunoscuţi în afara Tîrgu Mureşului, deşi ar merita
mult mai mult (unul dintre ei, Marius Turdeanu, de la Teatrul 74, e
angajat şi la Sibiu, celălalt, Andrei Chiran, e încă
student, la clasa Monicăi Ristea Horga). Animale de hîrtie e
un text tipic de off-off Broadway, de sală studio, cu distribuţie
mică şi necesităţi scenografice minime (practic, se supune
cerinţei unităţii de timp şi spaţiu); povestea e cea a unui
improbabil triunghi amoros, care aduce laolaltă trei marginalizaţi,
legaţi de pasiunea comună pentru origami. O faimoasă artistă
origami, părăsită de soţ şi de imboldul împăturirii
hîrtiei, un profesor timid şi neîndemînatic, ce-şi
notează toate gafările ca momente de fericire, şi un elev al
acestuia, care-şi întreţine tatăl şi sora şi vede în
rap echivalentul muzical al origamiului, încearcă să-şi
găsească o oarecare fericire. Şi, inevitabil, totul sare în
aer.
Talentul special al lui Cadariu constă,
în toate spectacolele lui, în modul în care
lucrează, la capitolul nuanţe, cu actorii (pe care, pe mulţi, i-a
lansat). Adrian Chiran are toată lejeritatea în mişcările de
hip-hop şi tot tupeul posibil în privirile lui de mascul
care-şi încearcă pentru prima dată forţele cu o femeie;
Marius Turdeanu stăpîneşte perfect tăcerile, stîngăciile
şi entuziasmele naive ale bărbatului îndrăgostit, şi la
fel, furia, surprinzătoare pentru el însuşi, a trădării şi
abandonului. Elena Purea poartă nefericirea celei care-şi ascunde
adevăratele profunzimi ale căderii, dar şi un egoism feminin
inaccesibil bărbaţilor.
Ani de zile, Teatrul Ariel a suplinit
nevoia de teatru „alternativ“, de teatru contemporan, activ,
incisiv, a unui întreg oraş, văduvit de Naţionalul lui. Acum
e pe cale să marcheze o premieră – va fi, în curînd,
singurul sediu de teatru construit din temelii, în ultimul
deceniu (Arielul trebuie să-şi părăsească actuala sală,
retrocedată). Dacă teatrul, în ce priveşte programul pentru
publicul larg, are o identitate, asta se datorează, în egală
măsură, artiştilor şi publicului.
Cît valorează un loc la teatru?
Cît o seară mult aşteptată, despre care vorbeşti cu
prietenii cu o săptămînă înainte, sau nimic, cît
să-ţi laşi plasele de cumpărături, cînd teatrul e o
excentricitate care-ţi face amicii să rîdă.
Teatrul de Copii şi Tineret Ariel,
Programul „Underground“, Tîrgu Mureş
Animale de hîrtie de Rajiv Joseph
Traducere de Mircea Sorin Rusu şi
Gabriela Monica Rusu
Regia: Gavril Cadariu
Muzica: Lucian Ban
Cu: Elena Purea, Marius Turdeanu,
Andrei Chiran
Teatrul Naţional „Liviu Rebreanu“,
Tîrgu Mureş
Krum de Hanoch Levin
Traducere de Cristina Toma
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Andu Dumitrescu
Muzica: Vlaicu Golcea
Mişcarea scenică: Eduard Gabia
Cu: Mihai Crăciun, Elena Purea, Ion
Vântu, Csaba Ciugulitu, Rareş Budileanu, Anca Loghin, Costin
Gavază, Roxana Marian, Ionela Nedelea, Mihaela Mihai, Vero Nica,
Luchian Pantea
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters