OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eu cred in Mos Craciun. Face parte, pesemne, din sistemul meu imunitar. E leucocita cea mai zimbitoare si mai tandra. Singura care il inhama pe Rudolf in fruntea atelajului ai carui reni ingina lin Stille Nacht, nu bubuie din boxele-aspirator manele, singura care ma predispune la recitat peltic „Uite vine Mos Craciun/ Prin nameti in fapt de seara“. Fiindca eu am vazut, intr-o seara, mina lui Mos Craciun aninind turturi de sticla rasucita in bradul coborit din proprie initiativa de prin padurile Bucegilor.

Atita doar ca strechea istoriei (e si istoria asta om, la urma urmelor) provoaca imunodeficienta, iar miinii lui Mos Craciun (jur ca am vazut-o!) i-o ia inainte gheara lui Mos Gerila. Eu cred ca Mos Gerila are mustata stufoasa si e generalisim. Mustata, ce e drept, nu i-am vazut-o pe geam, dar cu siguranta bintuia prin jurul gardului miriind Republica, mareata vatra. Cam pe cind Marcel Petrisor isi spunea: „Colinzi inghetate/ Si ris fara rost/ in iarna prea trista/ Nu sint ce au fost“.

Nota bene: nu s-o fi tratind el, sindromul, dar poate fi prevenit prin autoprotectivele memorie si rememorare. La asa ceva, banuiesc, s-au gindit si Diana Giubernea si Mona Gavrilas propunind, la Muzeul National al Literaturii Romane, Un Altfel de CRACIUN. Sa fie poemul paliativ ori panaceu? Mai degraba un post-it pentru comunitatile care, imbaiate in superficial, uita ca les années folles se pot transforma cu usurinta in les années fauves. Maladie estetica evidenta, ascunderea trecutului recent dupa un deget prea de tot firav si frivol nu ofera nici cea mai mica garantie imunitara. Tandemul actor-regizor, antrenat in spectacolul-manifest (Monoloagele vaginului, de la Club A, o dovedesc printr-un persuasiv simt al masurii si bine temperata arta scenica), a optat pentru un colaj dupa Anatolie Panis, Dumitru Oniga, Zahu Pana, Vasile Posteuca, Marcel Petrisor si, cum altfel, Radu Gyr. Minimalul ambient este pergamentos, „colindatoarea“ care isi asuma starile pendulind intre candoare si relatare rece, eliberindu-se (prin text? prin credinta? printr-un soi de geometrie a nevoii de libertate?) de fringhia-streang. Insertul de proza concentrationara atent descriptiva inlatura inerentul pericol al unui patetism nefunctional. in definitiv, nu lirismul extrem a fost semnul inchisorilor comuniste, ci un prozaism scabros, asezind de-a valma, in celule, varii soiuri sociale, intelectuale si comportamentale (Pitestiul fiind exemplul-limita) si, dincolo de vizete, gardieni supusi ei insisi unui drastic regim de bestializare.

La un capat al firului, marii maestri ai terorii rosii, virfurile puterii marxiste de rit moscovit. La celalalt, instanta metafizica, statuara, amintind, cumva, de fluiditatea Maiestrei lui Brancusi: „Azi noapte Isus mi-a intrat in celula. O, ce trist si ce-nalt parea Christ!“.
Temeiurile rezistentei morale (si, cit s-a putut, fizice)? Pe de o parte, primele amintiri transformind/transferind copilaria nu doar in alt timp, dar, mai ales, in alt univers: „O, brad frumos, ce sfint pareai/ in alta sarbatoare“. Pe de cealalta, o ciudata mistica augmentativa care umanizeaza transcendentalul: „Isus a fost cu mine in celula,/ in beciuri infestate, mocirloase,/ Ne-a ros rugina, fierul pin’ la oase/ Ostracizati intre batai si ura“. Si asta, pina la suprapunerea omenescului cu divinul asa cum, cu doua mii de ani in urma, se intimplase, ca o garantie, in sens invers: „Unde esti Doamne? Am urlat la zabrele./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… Si pe miinile mele/ am gasit urmele cuielor Lui“.
Capacitatea speciala de nuantare vocala si gestuala a Dianei Giubernea, masura regizorala a Monei Gavrilas vor putea fi observate in acest decembrie, spectacolul urmind a fi itinerat in citeva orase din Vestul tarii.

Adresabilitatea este, desigur, limitata, cu tot tragismul mesajului. Prea mult uitam ca, pe linga functia sa directa, rememorarea are si o dimensiune educationala care, cu necesitate, ar trebui sa aiba o adresabilitate mult mai vasta. Televiziunea nationala rar trimite catre asa ceva, exceptie facind emisiunile Luciei Hossu-Longin ori, cu citeva saptamini in urma, emisiunea dedicata Europei Libere care a mai facut tandari un mit national de rang academic. Altfel, cu surle si trimbite ori la nivelul detaliului, aceleasi stupide tentative de a convinge natia ca si calaii au fost de treaba, si-au facut datoria si, uite, nu fara rost constituie ei acum floarea economiei ori isi consuma in tihna binemeritatele pensii.
Eu cred in Mos Craciun. Face parte, pesemne, din sistemul meu imunitar. Strabat la pas Bucurestiul in speranta de a-l zari pe Rudolf. in fata la Intercontinental un banner urias (un concert death-rock, pare-se, in orice caz ceva „metale grele“) numind cu litere imense producatorul: Casa Studentilor. Nimic rau, pina aici. Cu litere si mai mari, mentorul ei spiritual: Grigore Preoteasa. O lichea din anturajul lui Dej. La chioscurile de ziare, un alt mentor, de data aceasta al ziarului Ziua, la fel de spiritualizat inca din vremea cind se exersa intru planurile caselor redactorilor de la Europa Libera, in folosul patrioatei „Secoritati“: Balaceanu-Stolnici.

Nici vorba, prin vreun organ al statului, pe la vreun instrument media, de mentori precum Constantin Ticu Dumitrescu, Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu ori atitia altii. Acum citiva ani, Neculai Constantin Munteanu a fost propus director al TVR. Mai tineti minte cine a facut-o? Cine l-a respins? Si cine i-a fost preferat? Sutele de mii de morti ai comunismului dorm cuminti, in gropile lor. Stiute ori nestiute. Urmasii directi isi consuma traumele cu discretie. Altii? Vorba unei profesoare de istorie, pe la sfirsitul anilor ’80: „Noi, profesorii de istorie sintem, prin esenta meseriei, comunisti“. La intrebarea mea daca si Iorga a fost comunist, mi s-a oferit dreptul la electivitate intre o bataie buna la Securitate sau un tratament cu simt de raspundere la spitalul de psihiatrie. „Ce trist si ce-nalt pare Christ!“.
Totusi, eu cred in Mos Craciun. Face parte, pesemne, din sistemul meu imunitar. Sigur, zapada este alba pentru toti. Numai ca Rudolf indreapta sania altfel, pentru fiecare. Aducind, desigur, fiecaruia, Un altfel de Craciun.