OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Tineretului din Piatra Neamt – Votati... Escu! – Regia si coregrafia: Felicia Dalu, decorul: Ioana Creanga, costumele: Adeline Pater, muzica: Cornel Fugaru, versurile: Catalin Rotaru. Interpreteaza: Ovidiu Crisan (Decebal Sp. Necsulescu), Corneliu Dan Borcia (Iorgu Laganda), Victor Giurescu (Traian Necsulescu), Tudor Tabacaru (Generalul Stamatescu), Constantin Lupescu (Platon Stamatescu), Dan Grigoras (Bebe Damian), Ecaterina Hitu (Amelie), Lucretia Mandric (Miza), Olimpia Malai (Nina Damian), Florin Mircea jr. (Un comisar), Cezar Antal (Fane), Vasilica Oncioaia (Pislica), Dorina Maria Harangus (Mitzi), Smaranda Astanei-Besleaga (Pianista si adventista), Paul Chirila, Gabriela Crisu, Nora Covali, Anamaria Marinca, Doru Catanescu (Un grup muzical-electoral).
Teatrul Municipal din Baia Mare – Omul cu mirtoaga – Regia: Anton Tauf, scenografia: Mihai Valu. Interpreteaza: Ioan Isaiu (Chirica), Claudiu Pintican (Varlam), Romeo Barbosu (Inspectorul general), Petru Barbu Badesiu (Alexandru Nichita), Nicoleta Bolca (Ana), Andreea Moldovan (Maria), Paul Talasman (Omul cu idei), Paul Antoniu (Stapinul calului), Claudiu Pop (Provincialul), Ioan Costin (Proprietarul casei), Valeriu Doran (Directorul scolii), Adriana Covaci (Ajutorul de arhivar), Wanda Farkas (Fira), Liliana Harsan (O femeie).
Teatrul Municipal din Baia Mare – Bolero – Regia: Anton Tauf. Interpreteaza: Dana Ilie Barbosu, Aurora Prodan, Paul Talasman.

Crochiu de perspectiva
Recitesc, de la o vreme, texte de teatru de la inceputurile dramaturgiei romanesti si constat, cu neplacere, diferenta de incarcare energetica dintre secolele XIX si XX in acest domeniu al literaturii nationale cu care, oricum, soarta a fost suficient de ingrata. Chiar in cazul calchierilor groase dupa modele occidentale, chiar in cazul hazliilor meciuri corp la corp cu limba romana (inca neinventata de Eminescu &Co, asa-zicind), vlaga dramaturgiei din zorii literaturii autohtone e evident superioara celei din secolul abia incheiat. Nu inutil toate aceste incarcari energetice au culminat si s-au adunat in Caragialele cel vesnic... Limbaj frust (adevarat, s-ar zice azi), situatii taioase, explozii de haz, naivitati vioaie – paradigma ce se va estompa in inversa proportionalitate cu ascensiunea burgheziei de mijloc.

Caci al ei e secolul XX, chiar cind comunistii o darima, spre a se chinui stupid, apoi, sa o imite. Si al ei va fi si teatrul in care problematica si formele de expresie se edulcoreaza, pe masura capacitatii de suportabilitate (dar si a chefului de plata al biletului) a unui public care se trage de prin Dramele Parisului („toate cite au aparut pina acuma“, fireste) si isi consuma azi climaxurile intre Imbratisari patimase si Ramona. Elita reala a clasei de mijloc va ramine, vrind-nevrind, la jumatatea drumului, obligata de vremuri (si uneori de patimi) la salvarea prin evazionisme varii, de la prea plin filozofic la exces oniric. „Adicatelea“ l-a inlocuit pe „asa“, sugestia baroca a trecut in camera slugilor sinteza cu multiple taisuri. Din acest punct de vedere, este evident vacuumul de potenta (in toate sensurile) care desparte momentul Caragiale de acela al generatiei intrate in arena dupa 1990 (Ionescu si Visniec sint, totusi, francezi). Nu e vorba aici de valoare, ci de un tip de mentalitate, nu neaparat specific romaneasca ori balcanica, dar care aici, la portile Orientului, a ramas decenii multe fara replica, in ciuda avangardei istorice care, in definitiv, de la Moinesti a plecat, si in ciuda incercarilor scenice notate de istoria teatrului, dar ramase la nivelul confidentialitatii. Ai zice, un secol melodramatic, prin prisma dramaturgica, poate si ca panaceu al ticalosiei sale istorico-politice. Risul indreptator de moravuri al secolului XX a fost unul politicos, trecut prin conventia de ipocrizie sociala proprie clasei de mijloc. Din pacate, acest soi de atac cu baionete inmanusate s-a dovedit inoperant, generind doar pupatul independentilor in piata cu acelasi nume. Ramine insa sigura savoarea comediei interbelice, singura comedie romaneasca reala a secolului pentru care, din fericire, verbele se conjuga la timpul trecut.

Inepuizabilul Musatescu
Daca a scris cineva comedie in toata puterea cuvintului, in Romania secolului XX, beneficiind de act de proprietate asupra simtului umorului, atunci sigur el se numeste Tudor Musatescu. Asta a simtit, probabil, si echipa Teatrului Tineretului din Piatra Neamt atunci cind si-a propus sa dea chip nou celebrei ...Escu, sub forma muzicalului Votati-l pe... Escu!, in regia Feliciei Dalu si in care aproape toata echipa nemteana are rol si rost. Coregrafa, totusi, Felicia Dalu n-as zice ca da pe afara de imaginatie ori de curaj al mizei pe inovatie.

Echipa care a generat scenografia (Ioana Creanga si Adeline Pater, decorul si costumele adica) si coloana sonora („muzica originala“ de Cornel Fugaru, trasnind a Mamaia ’60, ceea ce, oricum ai lua-o, e cam de demult), cuplata pe ideea regizorala suficient de vaga, a facut ca spectacolul sa se salveze doar prin stiinta actorilor de a consuna cu textul lui Musatescu. Ceea ce s-a si intimplat, intr-un spectacol cu haz si nerv si suficiente cirlige pentru a nu ramine un respectabil obiect de muzeu. Evitarea datarii scenografice, utilizarea doar a muzicii lui Jean Moscopol (daca nu ma insel, ale sale erau cele citeva inserturi muzicale interbelice) ar fi fost de mai bun augur. Altfel, versurile lui Catalin Rotaru si pianul live al Smarandei Astanei-Besleaga au format un cuplu de efect. Cum foarte bine se imbina si cuplul antinomic Decebal-Iorgu Langada (Ovidiu Crisan-Corneliu Dan Borcia), dovezi in replica ale asertiunii muzicale „tot ce-i romanesc nu piere“.
Doua voci rup insa tiparul, provocind ritmuri noi si asezonarea receptarii: Lucretia Mandric si Victor Giurescu si ai lor Miza si Traian. Cind e de demontat mecanismul intim al politicii, al „secolelor de... Esti“ migrind vesel si cu convingere ad-hoc de la stinga la dreapta si retur, atunci intervin fie sexista Nina Damian (ca de obicei convingatoare Olimpia Malai), fie aurolacii care tabara pe Decebal, intr-un exploziv moment comic. Tot din inventarul reusitei comice, vesela banda a lui Platon Stamatescu (Constantin Lupescu) cu ale sale dansuri si acrobatii. Finalul dirijat de Iorgu Langada va incununa acest eseu posibil dupa un text care, ce-i drept, putea oferi mai mult, regizoral vorbind.

Mirtoaga de la Maglavit
Prea mult insa, tot regizoral vorbind, a oferit Omul cu mirtoaga, productie a Teatrului din Baia Mare. Anton Tauf, directorul teatrului, dar si regizorul celor mai importante momente ale acestuia – daca ar fi sa ma opresc doar la Conu Leonida fata cu reactiunea si O noapte furtunoasa, pe care le consider cele mai importante montari Caragiale din istoria ultimelor decenii ale teatrului romanesc, poate singurele caragialesti cu adevarat –, si-a indreptat in aceasta stagiune atentia catre G. Ciprian si celebrul sau Om cu mirtoaga. Plecind de la cele vreo cinci replici care trimit catre un anume mesianism al personajului central Chirica, Tauf extrage din „fabula“ lui Ciprian un soi de exercitiu mistic, in exces de maniera ritualica. Faptul ca Varlam exclama: „Pareai un mucenic din alte vremuri, picat din greseala printre oameni“, ori ca Ana se ingrozeste in extaz („Semeni atit de putin cu oamenii ca se cutremura carnea pe mine cind iti vorbesc. Cine esti?... Priviti cum rid ochii lui si ce zimbet de copil i se oglindeste pe fata alba ca varul si cum i se scalda tot parul in lumina“) nu stiu daca intr-adevar justifica iesirea din comedie si trecerea, cumva, catre acel Grobei din a doua parte a Buneivestiri a lui Breban. Spre a sublinia citirea regizorala, Mihai Valu, scenograful, asaza in centrul scenei o biserica romaneasca in constructie, ale carei vitralii se aprind, in sunet de slujba, atunci cind replica poate sugera misticul. Actorii sint la rindul lor condusi spre acelasi tip de sugestie, rezultatul fiind teribil de redundant, la antipodul rafinamentului propus de text.

Ioan Isaiu, „purtatorul“ lui Chirica, joaca, la rindul lui, atit de gros iluminarea incit rezultanta este o combinatie de Petrache Lupu si cine stie ce nepot al Omidei cu alura de Meg si Ben. Transa se extinde si asupra celor doi copii utilizati, nu mai putin asupra Anei, care nu e hotarit daca e mucenica sau o isterica in cautarea deflagratiei sexuale. Din acel Candide al textului, Chirica pretinde titlul de Aliosa Karamazov. Asta cind nu e de-a dreptul Christ, caci in podul bisericii urca precum pe Golgota, amenintat de Inspector, pe care insa il vindeca, scotindu-i ghipsul si facindu-l sa umble, vesel iluminat, pe bicicleta. Spre final, apoteotic, Chirica-Ioan Botezatorul ii uda pe toti, din belsug, asumindu-si varii roluri biblice, spre minunarea de dincolo a lui G. Ciprian.
Liniaritatea acestei prize a piesei este rupta insa inteligent de cel putin trei actori: Claudiu Pintican (mai potrivit, in definitiv, pentru Chirica, dar bine ales pentru Varlam), Paul Talasman (exploziv Om cu idei, cu stea rosie la caciula ruseasca si galantar de clopotele in spate) si Claudiu Pop, gratios Provincial, cu tigru de portelan si antena TV. Numai asa am redescoperit tipul de umor Tauf, mereu pe taisul ironiei, puternic sustinut postmodern si girat de investitii actoricesti inedite.

Profitind de prezenta la Baia Mare, si pentru a ne linisti asupra evolutiei lucrurilor, tot sub semnatura lu Anton Tauf am vazut si comedia de odihna Bolero, un exercitiu cu sclipiri dupa un text al lui Aziz Nessim. Trei actori de forta – Dana Ilie Barbosu, Aurora Prodan si Paul Talasman – si partitura muzicala care da si titlul spectacolului vor umple spatiul de joc impartit in doua: cele doua camere ale celibatarelor care, dincolo de sosuri ori garderobe, de alcooluri ori false amintiri, au un singur scop, cel sexual. Conversatia se face prin perete sau cu peretii ori obiectele apartinatoare, se bea, se cinta, se face aerobic, totul migrind fara a sta mult pe ginduri catre cheia sexuala. Intre timp se face mincare pe bune, pe aragaz, ba chiar se si arde mincarea in timpul relatarii radio despre un asasin violator care le aduce pe cele doua in pragul safismului. Aparitia instalatorului confundat cu violatorul trimite brusc la schimbarea lenjeriei intime si impune un chef monstru, in mare tinuta tip anii ’30, intr-o aura macondiana, nu degeaba „au trecut o suta de ani de la casatoria ta“, cum ii spune una dintre femei celeilalte. Totul devine de acum falic, triumfind cu spalarea picioarelor barbatului invins de alcool. Somnul masculului provoaca dezvelirea adevarului memoriei erotice a celor doua. Nebunia urmatoare si fireasca, sustinuta pe romanta, pe filonul national, ca sa zic asa, face ca finalul sa trimita la Conu Leonida... de care vorbeam mai sus, cei trei incheind intr-o betie cum nu s-a mai vazut. O comedie de buna calitate si sigur impact.