În selecţia Festivalului
Naţional de Teatru 2009, care se va desfăşura la Bucureşti la
începutul lunii noiembrie, se regăsesc două spectacole în
oglindă ale aceluiaşi text, Psihoză 4.48, produse de Teatrul
Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj, în stagiunea 2008-2009,
şi prezentate în premieră, cu ocazia Zilelor Sarah Kane.
Un prim spectacol, semnat de tînărul
regizor Răzvan Mureşan, propune o formulă scenică ce urmează
fidel textul postdramatic al autoarei, în traducerea lui Marian
Popescu. Spectacolul decupează un personaj confruntat cu experienţa
limită a depresiei suicidare. Din masa gelatinoasă a gîndurilor
ce invadează mintea unicului personaj se conturează un aparent
monolog, bruiat de secvenţe ale realităţii distorsionate de boală.
Scenografia minimală sugerează o încăpere albă, cameră de
spital sau, la limită, spaţiu claustrant al bolii. Textul e un
vidaj de memorie, un listing în care se suprapun glasurile
multiplelor faţete ale conştiinţei invadate de boală. Invazia e,
de altfel, sugerată în text şi preluată de animaţia video
ce rulează pe peretele-ecran din fundalul scenei. Gîndacii ce
traversează, la început, accidental, ecranul se înmulţesc
haotic, preiau controlul gîndurilor personajului. Depresia
resimţită ca stare de asediu e potenţată de accesele de
luciditate. Animaţia evoluează şi ea: acele seringii străpung
trupurile gîndacilor, fără să-i anihileze însă. Nu
există un drog pe lume care să dea sens vieţii, spune Sarah Kane,
prin glasul personajului său. Poezia textului, camuflată în
spatele verbalităţii violente, vine din excesul de luciditate.
Interpretarea remarcabilă a Patriciei Boaru conturează un personaj
ce porneşte de la clişeul tinerei asexuate, cotropite de conflictul
dintre corp şi minte, pentru a recupera în final omenescul,
feminitatea chiar, din restul uman devorat de boală. Atentă la
descifrarea sensului cuvintelor, ocolind abil riscul excesului prin
agresiune verbală sau lirism lacrimogen, Patricia Boaru găseşte
tonul autentic al personajului, atît de uşor de scăpat în
clişeu. O remarcabilă reuşită pentru tînăra actriţă, dar
şi pentru tandemul scenic pe care-l face cu Ileana Negru, în
relaţia pacientă-asistentă. Memorabilă scena cabaretului, cea a
metamorfozării pacientei în femeia recuperată prin cîntec.
Acesta e, pentru mine, finalul real al spectacolului, care nu mai
avea nevoie de scena următoare, a trecerii simbolice dincolo de
peretele vieţii în moarte. Psihoză 4.48 e un spectacol atent
la glasul autoarei, regia se concentrează asupra textului rostit şi
reuşeşte un spectacol omogen cu o notabilă performanţă
actoricească.
Mihai Măniuţiu propune un al doilea
spectacol cu acelaşi text, Psihoză 4.48, cu o altă traducere însă,
semnată de Eugen Wohl. Viziunea regizorală caută să circumscrie
vizual forţa tragică a piesei şi identifică în textul lui
Sarah Kane un glas biblic, ca supratemă a întregului
spectacol. În măsura în care montările anterioare cu
Iov, Ecleziastul sau Cîntarea Cîntărilor aplicau o grilă
de lectură contemporaneizantă textelor Vechiului Testament,
abordarea de acum parcurge un drum invers. Personajul principal
transcende drama individului contemporan şi devine exponentul
atemporal al umanităţii. Mihai Măniuţiu citeşte, în
tragedia pierderii unui sens al existenţei, pilda biblică a
destinului unei fiinţe supuse voinţei iraţionale, ce stăpîneşte
fără să se explice. Iubeşte lumina şi crede în ea,
laitmotivul spectacolului, e glasul impersonal al voinţei divine, un
glas ce urcă din subteranele conştiinţei. Doar acceptarea lui
necondiţonată face posibilă existenţa în afara legilor
cauzalităţii. Mihai Măniuţiu alege soluţia distanţării, a
fragmentării glasurilor conştiinţei, exprimate de două actriţe,
Ramona Dumitrean şi Irina Wintze, şi a delegării impulsului
autodistructiv spre expresia coregrafică încredinţată Vavei
Ştefănescu. Textul rostit la microfon şi imaginea trecută prin
filtrul transparent interpus între scenă şi public trimit la
acel glas biblic, încarnat de Ramona Dumitrean şi Irina
Wintze, transpun vizual conflictul între ordinea umană şi cea
divină. Poezia umană a textului cedează locul atmosferei glaciare,
imaginea constituind centrul de greutate al spectacolului. Scene de
grup, compuse după modelul corului antic, denunţă dimensiunea
grotescă a percepţiei distorsionate a lumii de către personajul
scindat între raţiune şi boală, între minte şi corp,
între sacru şi profan. Disproporţia forţelor e sugerată de
supradimensionarea sunetului, dus pînă la limita zgomotului,
un bruiaj menit să supună omul, pe toate căile, voinţei
supranaturale. Imaginea puternică a suspendării celor trei actriţe
prefigurează de la bun început deznodămîntul:
autodistrugerea. Tragedia individuală a minţii cotropite de boală
e, astfel, extrapolată la scara speciei. Occidentul educat în
tradiţia gîndirii carteziene eşuează în faţa
preceptului Crede şi nu cerceta, iar cazul lui Sarah Kane devine
exponentul destinului unei umanităţi rătăcite în afara
ordinii sacrului.
Un interviu cu Graham Saunders
În decembrie 2008, Teatrul
Naţional din Cluj a dedicat universului dramaturgic al lui Sarah
Kane premierele amintite şi un colocviu, în cadrul Zilelor
Sarah Kane. Graham Saunders, autorul cărţii ’Love me or kill me’.
Sarah Kane and the theatre of extremes/Iubeşte-mă sau ucide-mă.
Sarah Kane şi teatrul extremelor, a susţinut la Cluj o conferinţă,
completînd şi contextualizînd momentul Sarah Kane în
dramaturgia contemporană.
Graham Sounders: E fascinant să vezi
două spectacole foarte diferite pe acelaşi text, în aceeaşi
seară; e un lucru rar întîlnit. Prima producţie, cea
semnată de Răzvan Mureşan, privită din punctul de vedere al
textului, e mult mai fidelă piesei originale. Sînt schimbări
minime, dar, în acelaşi timp, e extrem de inventivă la
nivelul montării şi sugerează sentimentul depresiei mult mai
aproape de realitatea manifestărilor inerente bolii. Această primă
producţie foloseşte foarte ingenios animaţia, pentru a rezolva
unele probleme de punere în scenă, cum e, de exemplu, soluţia
gîndacilor de bucătărie care invadează ecranul pentru a da
expresie stărilor de conştiinţă. Se rezolvă astfel una dintre
problemele pe care le am şi eu în montarea acestei piese. De
asemenea, am apreciat performanţa actoricească a celor două
actriţe, foarte bune în spectacol.
Cea de-a doua producţie, în
regia lui Mihai Măniuţiu, a fost abundentă, imaginativă. A
abordat un nou aspect al piesei, pe care nu l-am mai văzut pînă
acum: e vorba despre dezvăluirea laturii groteşti, a umorului
negru. În special soluţia grupului numeros al medicilor –
poate doctori, poate nebuni – mi-a amintit spectacolul lui Peter
Brook cu piesa lui Peter Weiss, Marat-Sade, din anii ‘60, în
care se descria nebunia printr-o atmosferă glaciară, care, uneori,
devenea chiar amuzantă. Spectacolul lui Mihai Măniuţiu m-a trimis
şi la un spectacol al unui grup britanic de divertisment în
care apăreau trei actriţe în rolul principal, toate vorbind
la microfon, despărţite de public de un soi de ecran prin care se
crea acelaşi efect de distanţare.
Aş spune că, dacă primul spectacol a
fost intim, cu o enormă putere emoţională, acesta din urmă e mai
distant, astfel încît publicul se poate gîndi la el
mai mult ca la un film. Primul spectacol era construit pe sentiment,
al doilea pe ideea de a crea spectacol. Ambele se completează, sînt
complementare ca piesele dintr-o frumoasă îmbinare de
tîmplărie.
Care dintre cele două spectacole e mai
aproape de spiritul autoarei?
Aş spune că primul, cel realizat de
Răzvan Mureşan. Sarah Kane era ea însăşi pretenţioasă cu
textul şi voia ca actorii şi regizorii să abordeze piesele ei
foarte fidel. Prima montare a fost mult mai fidelă, în timp ce
a doua a folosit imaginaţia într-un mod creativ, în
favoarea regizorului, accentuînd unele idei din piesa lui Kane:
le-a dus mai departe, le-a împins înspre noi teritorii.
Cum apreciaţi interesul pentru
dramaturgia lui Sarah Kane în România, în Estul
Europei, în general? În cel fel putem interpreta
conflictele şi subiectele pieselor ei aici?
Sînt foarte măgulit de interesul
pe care îl arată România operei lui Sarah Kane. E un
efort împlinit de punere în scenă cu trei dintre piesele
ei: la Arad – Iubirea Fedrei, iar la Cluj, Purificare şi de două
ori Psihoză 4.48. E un gest neobişnuit, mai ales că în Marea
Britanie a fost organizat o singură dată un festival dedicat
autoarei, la Royal Court Theater, în 2001. Nici chiar ei nu au
montat prea multe spectacole atunci, ci au făcut lecturi. Aşa că e
un gest deosebit şi denotă o gîndire îndreptată spre
viitor a teatrului românesc, să onoreze în felul acesta
un dramaturg.
Există în Marea Britanie un
interes pentru acest teatru? Rămîn aceste texte reprezentative
pentru spiritul unei epoci ?
Cu siguranţă că a fost văzută ca o
reprezentantă a spiritului anilor ‘90. Prima piesă, Blasted, a
fost asimilată, la apariţie, cu un text care meditează pe marginea
conflictului din fosta Iugoslavie. Dar, din nefericire, piesele lui
Sarah Kane nu sînt foarte des jucate în propria ţară.
Asta e o situaţie pe care au înfruntat-o mulţi autori de
avangardă. Dramaturgi ca Howard Parker, Edward Bond ajung cu greu pe
scenă la noi, în timp ce în Europa sînt foarte
populari. Spre cinstea oamenilor de teatru din România, au
reevaluat un dramaturg care în propria ţară nu a mai fost
revizitat scenic de mult timp.
De unde vine interesul dumneavoastră
special pentru Sarah Kane?
Am întîlnit-o prima dată
în 1994, în anul cînd absolveam facultatea. Ea
susţinea un master în dramaturgie la Universitatea din
Birmingham. Am cunoscut-o puţin şi după aceea, cînd am
început să lucrez la teza mea de doctorat, care se ocupa de
felul în care dramaturgii britanici contemporani îl
rescriu pe Shakespeare. Am văzut în 1994 Blasted, la Royal
Court, şi am sesizat similarităţi cu Regele Lear. Am realizat apoi
cîteva interviuri cu Sarah Kane şi asta mi-a dezvoltat
interesul pentru dramaturgia ei. Am continuat şi după finalizarea
tezei să-i urmăresc textele şi aşa s-a născut cartea mea despre
teatrul lui Sarah Kane, ’Love me or Kill me’...
Rămîneţi interesat de
dramaturgia lui Kane sau v-aţi distanţat de acea perioadă?
Încerc acum să mă concentrez pe
alţi dramaturgi şi simt că şi alţi oameni au lucruri importante
de spus. Nu vreau să fiu văzut şi să devin un fel de „domnul
Sarah Kane“. Aşa că am mers mai departe, am scris despre Patrick
Marber, de exemplu, şi m-am bucurat să aflu că la Cluj se joacă o
piesă a lui, Don Juan in Soho. Dar mă interesează şi dramaturgi
ca Samuel Beckett şi, în general, dramaturgii britanici
contemporani. Mi-am păstrat însă interesul pentru opera lui
Sarah Kane şi sper că voi continua să scriu despre ea, pentru că,
pînă la urmă, rămîne fascinantă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters