OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cazul Tanacu“ a făcut vîlvă acum cîţiva ani, aducînd România, din nou, pe prima pagină a cotidienelor din întreaga Europă: în plină civilizaţie postmodernă, în epoca ecumenismului şi a relativizării credinţei, o tînără e supusă, într-o mănăstire ortodoxă din Moldova aproape renegată de autorităţile religioase ale regiunii, unui ritual de exorcizare, presupunînd legare în lanţuri de o cruce improvizată, privare de hrană şi recitarea moliftelor Sfîntului Vasile, pînă la moarte. O ambulanţă chemată de maici constată starea gravă a Irinei Cornici, medicii îi administrează adrenalină intravenos, iar fata moare, rolul adrenalinei în decesul ei nefiind prea clar elucidat; Irina Cornici, care făcuse şi anterior crize similare şi fusese internată în spital, fusese diagnosticată cu schizofrenie. Pe fundalul unei opinii publice inflamate la adresa preotului exorcizator (Daniel Corogeanu) şi a maicilor, după ce aceştia au fost cu toţii excluşi din ordinul monahal, slujitorii Domnului au fost duşi în faţa instanţelor civile şi, într-un final, condamnaţi la închisoare cu executare (procesul făcînd subiectul unei alte cărţi a aceleiaşi Tatiana Niculescu Bran, Cartea judecătorilor, în curs de apariţie).

 

Iată, deci, punctul de plecare al întreprinderii lui Andrei Şerban, la care participă 13 actori din felurite teatre româneşti (Naţionalul din Cluj, cel din Timişoara şi cel din Bucureşti, teatrul din Sibiu şi cel din Oradea, Odeonul bucureştean etc.), în cadrul a ceea ce se numeşte Academia Itinerantă Andrei Şerban, un proiect-pilot al Institutului Cultural Român de la New York şi al Asociaţiei ECUMEST, conceput în jurul personalităţii artistice a lui Şerban. Spectacolul Spovedanie la Tanacu, jucat la Teatrul Odeon din Bucureşti între 12 şi 16 mai, reprezintă a treia etapă a atelierului dedicat Spovedaniei la Tanacu, după rezidenţa de la Plopi, în Munţii Apuseni, şi cea de la New York, desfăşurată de-a lungul a trei săptămîni şi finalizată printr-o reprezentaţie la Teatrul „La MaMa E.T.C.“ din New York. E un proiect, de fapt, de teatru documentar, „lucrînd“ în jurul relaţiei actorilor – în primul rînd – cu o situaţie cu eroi reali, identificabili în timp, spaţiu şi imagine, avînd însă şi avantajul unui material deja prelucrat – romanul dramatizat (cartea Tatianei Niculescu Bran a tentat, se pare, şi mediul cinematografic, dar şi pe alţi artişti de teatru). Nu întîmplător, actorii construiesc personaje care încearcă să se apropie fizic de referenţii lor reali: barba lungă şi foarte roşcată a preotului Corogeanu, jucat, în ceea ce s-ar numi, clasic, contre-emploi, după datele de vîrstă şi psihologie, de Cristian Grosu, cămaşa verde a Chiţei, prietena Irinei Cornici de pe vremea orfelinatului, întrupată de Florentina Ţilea (Chiţa cea adevărată apare îmbrăcată într-o asemenea cămaşă în proiecţia unui interviu filmat de Mirel Bran), rochia roşie în care se „deghizează“, în iluziile ei de ieşire din propria mocirlă (într-o fotografie de dinaintea poveştii cu mănăstirea), Irina Cornici, sub chipul – în versiunea ei lucidă de dinaintea crizelor care-au „născut“ exorcizarea – al Ramonei Dumitrean.

 

Tocmai pentru toate aceste referinţe, pentru ca ele să devină accesibile publicului (şi pentru ca dimensiunea documentară a spectacolului să capete o şi mai mare pregnanţă), există şi proiecţiile, dominate de dialogurile cu Chiţa şi pledoariile pro domo ale lui Daniel Corogeanu, care, ca personaje, domină – alături de Irina Cornici – acest experiment scenic, poate şi fiindcă sînt singurele care nu cad pradă aplecării lui Andrei Şerban către grotesc şi caricatură socială. De fapt, unul dintre elementele care smulg Spovedania la Tanacu din formele impuse ale teatrului documentar constă în dubla imagine a Irinei, jucată de două actriţe, Ramona Dumitrean ca eul real, iar Andrea Tokáy ca eul posedat, o interpretare regizorală (şi metaforică) a luptei între bine şi rău care se dă în fiinţa unei tinere femei, crescută la orfelinat, obişnuită să lupte contra veşnicei agresiuni sexuale şi visînd să strîngă bani pentru o casă, a ei şi a fratelui cam sărac cu duhul (Ionuţ Caras).

 

„Teatrul trebuie să reprezinte viaţa. Trebuie să înţeleagă şi să trăiască misterul paradoxului vieţii. Numai Dumnezeu poate să ştie care este mesajul despre viaţă. Rolul nostru este să îi înţelegem pe aceşti oameni. Teatrul este o conversaţie, un dialog“, spunea Andrei Şerban (citat de agenţiile de presă), la conferinţa care a precedat reprezentaţiile de la Odeon. Care este, însă, mesajul despre societate e foarte clar în Spovedanie la Tanacu: moartea Irinei Cornici e consecinţa inevitabilă, aproape, a coaliţiei între interesele personale şi ranchiuna teologică (episcopul vicar – Richard Balint – îi poartă de mult sîmbetele preotului Corogeanu, care nu se supune politicii bisericeşti), între habotnicie, sărăcie şi incompetenţa medicală („Mai bine o ţineţi la mănăstire să vă rugaţi pentru ea“, spun cadrele medicale trimiţînd o bolnavă în pustiu), între falimentul orfelinatelor care pervertesc suflete (nu doar violenţa sexuală asupra fetelor e pusă în evidenţă, ci şi alunecarea către lesbianism, văzut ca o consecinţă a pierderii reperelor), mitul emigrării şi tradiţionalismul privit, în formă religioasă, ca o soluţie pentru conservarea valorilor. Toţi sînt de vină, toţi au o moarte pe conştiinţă, iar pentru Irina Cornici trecerea în lumea de apoi e, poate, drumul către mai bine la care lumea, societatea, soarta nu i-au dat dreptul.