TEATRU. Conversaţie despre teatrul mut

Dialog cu Wolfram VON BODECKER şi Alexander NEANDER

Autor: Oltiţa CÎNTEC | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Wolfram von Bodecker şi Alexander Neander au studiat împreună la şcoala lui Marcel Marceau, iar după absolvire, vreme de un deceniu, l-au însoţit pe maestru prin lume. Apoi au fondat, la Berlin, Compania Bodecker&Neander, inovînd arta pantomimei, amprentînd-o cu propriul stil. Au ajuns pentru prima dată în România ca invitaţi la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii şi Tineret (FITCT) de la Iaşi (4-9 octombrie), cu spectacolul Silence!, best of-ul manifestării.

Sînteţi mimi recunoscuţi internaţional, ce v-a atras la această străveche artă a tăcerii? A fost, poate, şi faptul că adesea cuvintele sînt înşelătoare?

Wolfram von Bodecker: A fost mai degrabă faptul că adesea cuvintele explică prea mult şi nu mai lasă loc fanteziei. Pantomima realizează imagini producînd, în acelaşi timp, emoţii şi senzaţii vizuale în interioritatea spectatorului. De foarte tineri, atît eu, cît şi Alexander am fost fascinaţi de universul filmelor mute, de artele vizuale şi, fireşte, de muzică. Arta pantomimei este extrem de apropiată de arta muzicii, între ele nu există practic graniţe.

Sînteţi discipolii lui Marcel Marceau, aţi studiat la şcoala lui pariziană, aţi activat ca membri ai companiei sale, apoi v-aţi creat propria companie. Care au fost elementele deprinse de la maestru care v-au marcat cariera?

Alexander Neander: Cu Marcel Marceau, am învăţat cum să umpli o scenă goală fără ajutorul cuvintelor, doar cu mişcare, respiraţie şi emoţie, cu momente tragice şi comice. Marceau m-a învăţat cum să simt publicul, să joc în teatre mari şi să transmit stările afective pînă în ultimul rînd al sălii. Tot el ne-a dat cheia pentru o încăpere în interiorul nostru, numai a noastră, unde să punem în operă propriile idei despre teatru. Am învăţat cît de umană este arta pantomimei, arta lui, care, pentru mai bine de 60 de ani, a reuşit să unească oamenii din întreaga lume.

W. B.: Pentru mine, esenţiale au fost dragostea pentru toate detaliile din această formă artistică, disciplina şi respectul pentru spaţiul teatral şi pentru creaţie.

Ce anume credeţi că îi asigură pantomimei, un gen străvechi, rezistenţa în timp? Poate fi tipul de emoţie pe care-l vizează, stările pe care se străduieşte să le transmită?

A. N.: Emoţiile sînt atemporale şi ele pot constitui una dintre explicaţiile posibile. Sigur că pantomima e influenţată, ca orice gen artistic, de spiritul fiecărei epoci istorice, dar, pe de altă parte, fiecare artă are nevoie de rădăcini. Pantomima este una dintre cele mai vechi forme de artă, dar cei care urmăresc spectacole de acest tip nu se gîndesc deloc la asta. Ei transferă totul în timpul prezent, iar artistul trebuie să li se adreseze în acest fel, în spiritul vremii. Pantomima condensează, de fapt, esenţa teatrului, întrucît totul este redus la maxim.

În mimodramă, scena e cel mai adesea aproape goală, actorul e singur, care sînt firele invizibile care vă leagă de spectator, cum îl prindeţi în plasa spectacolulului?

W. B.: „Firele“ e un cuvînt foarte potrivit pentru acest tip de relaţie, pentru că mimul trebuie să ghideze publicul inconştient. Prin respiraţie, ne transmitem sentimentele şi gîndurile. Aşa încît fiecare mişcare trebuie să fie umplută cu suflet, altfel ar fi o simplă mişcare. La fel ca în muzică: orice notă trebuie umplută cu simţăminte. Şi, fireşte, privirea transmite gîndurile. Cel de-al treilea actor al trupei noastre, unul invizibil, este lumina. Ritmul luminii e o extensie a piesei noastre, dar asta-i un secret, OK?

În creaţiile voastre combinaţi, într-un mod fascinant, elemente de pantomimă clasică, film mut, teatru vizual, teatru cu obiecte, magie, muzică. Este pantomima un gen care nu-şi mai este suficient sieşi?

W. B.: Ceea ce se vede în scenă este felul nostru personal de a ne transpune ideile teatrale, cu tot respectul faţă de rădăcinile noastre artistice. În publicul nostru vedem toate generaţiile, ceea ce este foarte rar. Teatrul mut, teatrul de imagini, pantomima, teatrul coregrafic, clovneria, teatrul cu măşti sînt foarte înrudite, ceea ce le leagă fiind faptul că se axează pe reducerea la esenţă a mesajului. Toate formele acestea sînt ceva foarte personal, ele există doar de la om la om, prin spectacolul viu de care ne amintim mult timp şi după reprezentaţie.

Care sînt lucrurile care vă inspiră cînd imaginaţi o nouă producţie, sînt acele „petites choses“ pe care le menţiona atît de des Marceau?

A. N.: Sigur că sînt „les petites choses“, totul este important într-o coregrafie. Imaginaţi-vă o notă nelalocul ei într-o simfonie! Aceste mici lucruri fac diferenţa şi dau contrastul important la mainstream.

În spectacolele voastre există multă naivitate copilărească, umor, dar şi poezie, uneori tragism. Emoţiile sînt încriptate în compor-tamentul fizic al actorului. Preferaţi vreuna dintre aceste stări sau le trataţi cu egală importanţă în oricare producţie?

W. B.: Echilibrul între aceste stări diferite este esenţial. Ele sînt o parte a dramaturgiei şi aduc vibraţie în spectacolul teatral la niveluri diferite. Ca muzica. Dar şi umorul trebuie să fie adînc şi rafinat. Dacă nu, totul devine superficial.

Cum lucraţi, aveţi un scenariu iniţial sau vă bazaţi pe improvizaţie, păstrînd pentru varianta de spectacol momentele pe care le apreciaţi ca fiind mai reuşite?

A. N.: De regulă, începem cu o idee, o imagine pe care o avem în minte ori o situaţie. Apoi, repetăm şi improvizăm, iar regizorul nostru, Lionel Menard, are privirea exterioară. Aşa fixăm coregrafia cu toate culorile şi emoţiile, după care decupăm muzica şi lucrăm cu designerul de lumini pentru această muzică. Dar alteori muzica este aceea care ne dă ideea.

Muzica are un rol major în „concertele vizuale“ pe care le susţineţi cu succes peste tot în lume, ce v-a condus la abordarea unui asemenea tip de spectacol inovativ, în care muzica live, susţinută de formaţii camerale celebre, este acompaniată de spectacolul vostru mut?

W. B.: Amîndoi provenim din familii de muzicieni, aşa încît legăturile cu muzica şi practicienii erau foarte atrînse. Vorbind odată cu Dennis Russel Davis, dirijorul lui Stuttgart Chamber Orchestra, ne-a venit ideea să lucrăm împreună. Cînd ascultăm un concert, muzica ne sugerează imagini pe care mintea le creează. Aşa încît a fost nemaipomenit să le putem prezenta scenic prin aceste concerte vizuale, dezvoltînd o poveste sau tablouri vizuale în mişcare pentru această muzică. Apoi, alte formaţii de cameră ne-au văzut şi au dorit să lucreze cu noi. Astfel, am avut în fiecare an cîte un concert vizual, împreună cu, printre alţii, Arditti Quartet Londra şi Nordwestdeutsche Philharmonie.

Aţi ales lucrări contemporane, precum compoziţiile americanului Philip Glass. Cum se acordează muzica minimalistă, repetitivă a lui Glass, foarte up to date, cu un gen vintage ca pantomima?

A. N.: Ambele sînt arte minimaliste, astfel încît muzica lui Glass a configurat o atmosferă şi o stare perfecte pentru partea noastră pantomimică. Provocarea a fost ca publicul să se poată concentra în acelaşi timp asupra muzicii lui Glass şi asupra imaginilor pe care i le asociam noi. Cînd am prezentat spectacolul la New York, cu Glass în sală, ne-a spus cît de surprins a fost de felul în care cele două arte se potriveau perfect.

Călătoriţi mult, aţi venit la Iaşi de la un Festival din Olanda, iar din România plecaţi în Mexic. Deşi pantomima este un gen care-şi fundamentează existenţa pe absenţa cuvintelor, are publicul reacţii diferite? Sînteţi influenţaţi de diferenţele culturale ale acestor medii, luaţi cîte ceva cu voi, spiritual vorbind, din fiecare loc pe unde treceţi?

W. B.: Rîsul şi plînsul sînt la fel peste tot. Asta ne arată că, dincolo de culturile şi limbile naţionale, sîntem cu toţii înrudiţi, iar asta ne dă un sentiment foarte plăcut. Sigur că reacţiile spectatorilor diferă. În Olanda, înainte de a veni la Festivalul de la Iaşi, am avut un public foarte rezervat, dar la final ne-au ovaţionat îndelung. La Iaşi, primirea a fost foarte caldă, ne-au bisat. În America de Sud, spectatorii reacţionează pe tot parcursul spectacolului, iar aplauzele de final sînt puternice, dar scurte. Din turneele noastre culegem foarte multe impresii. Din păcate, stăm prea puţin prin locurile unde jucăm, dar luăm cu noi atît cît putem interacţiona cu publicul, iar asta ne îmbogăţeşte de fiecare dată.

Pantomima este o artă complexă, dar sursa ei energetică este corpul. Cîte ore de pregătire îi alocaţi zilnic, cîte ore pe săptămînă?

A. N.: Lucrurile variază. Cînd facem un nou spectacol, lucrăm 6-8 ore zilnic. Cu pauze, fireşte. În turnee, cel mai adesea în jur de o oră. Dar nu numai antrenamentul fizic e important. Ideile şi imaginarul legat de noile poveşti, proiecţiile de filme scurte, lecţiile de spaniolă şi atîtea altele. E un job cu normă întreagă!

Cum funcţionează parteneriatul creativ Bodecker&Neander?

A. N.: Am avut un noroc imens că ne-am nimerit în aceeaşi clasă la şcoala lui Marceau, la Paris. Folosim acelaşi limbaj artistic şi în toţi anii cît am lucrat cu Marceau am învăţat atît de multe, fără prea multe explicaţii şi teoretizări. Dacă unul dintre noi vine cu ideea, celălalt continuă cu imaginaţia sa. Ne completăm reciproc în planul creativităţii. Avem foarte mare încredere unul în ideile celuilalt şi sîntem deschişi la noi modalităţi de exprimare artistică. Fiecare are aptitudini speciale, iar în creaţie le combinăm.

W. B.: Încercăm să conservăm cît mai mult din partea noastră copilărească, ludică şi să o transferăm în lumea adultă, prin intermediul spectacolului.

Recomanda articolul prin: