OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Luni de la Green Hours – Nascut vinovat, de Ari Roth.
Regia Erwin Simsensohn.
Cu: Iulian Postelnicu, Ioan Andrei Ionescu, Viorel Cojanu, Toma Danila, Raluca Oprea, Andreea Gramosteanu.


In 1988, un evreu austriac pe nume Peter Sichrosky, nascut dupa razboi, publica o carte de convorbiri care nu trecea neobservata, desi tema ei – „vina germana“ – era deja de multa vreme ardenta (o buna introducere pentru cititor ar fi povestirea Circumcizia din abia aparutele Evadari din iubire ale lui Bernhard Schlink): in 14 interviuri, urmasi la a doua sau a treia generatie ai unor familii hitleriste vorbeau, pe voci si tonuri diferite, despre mostenirea lor morala, despre responsabilitatea fata de trecut si propria modalitate de asumare a acestuia, de la negare la penitenta, trecind prin extremismul neo-nazismului si cel al culpabilizarii perpetue. Cartea, intitulata Nascut vinovat, a facut cariera si citiva ani mai tirziu, Ari Roth, directorul unui teatru al comunitatii evreiesti din New York, a dramatizat textul, pus apoi in scena de mai multe ori.

Regizorul Erwin Simsensohn a ales Nascut vinovat pentru spectacolul lui de licenta, montat la Teatrul Luni de la Green Hours, un spatiu nu tocmai potrivit pentru acest tip de abordare: nu e un spectacol care sa poata functiona intr-un bar (caci fundamental nu se pliaza pe retorica teatrului de cafenea); si, totusi, inadecvarea nu e o acuza care sa li se poata aduce nici regizorului, nici producatorului Voicu Radescu, in conditiile in care, in Bucuresti cel putin, intre teatrele de repertoriu si scena-cafenea nu prea exista alternativa (nici la ACT, spectacolul lui Simsesohn n-ar fi stat foarte bine).
Problema spatiului devine in mare masura secundara, insa, daca e sa privim Nascut vinovat din punct de vedere al fiabilitatii spectacolului ca propunere scenica in ansamblul sau – o structura fragmentata, frinta in constructie, in care actorul e centrul de greutate (iar actorul nu e intotdeauna bine condus).
Viorel Cojanu e destul de platul (chiar din scriitura) jurnalist Sichrovsky, reprezentant al victimelor crescut printre arieni, pornit intr-o expeditie recuperatorie printre fiii si fiicele „asasinilor“, ai celor care, necondamnati de vreo instanta, poarta vina de a fi slujit marele mecanism al exterminarii.

E o dantesca coborire in infern, in bolgiile unor constiinte in care trecutul nu doarme: noul apologet al rasismului si homosexualul pe al carui piept parintii vad inexorabil triunghiul roz (Iulian Postelnicu, altminteri bun actor, aici cu reactii intirziate si fara sa depuna prea mari eforturi), sora patrunsa de disciplina germana si de o nefericire pe masura (Andreea Gramosteanu) si fratele cazut in autocompatimire refuzind sa reactioneze (Ioan Andrei Ionescu), tinara care, in plina criza de negatie pe punctul sa explodeze, vrea sa cunoasca intim evrei si fiica iubitoare a unui general nazist, traind in casa luata unui condamnat in lagar (Raluca Oprea, aproximind un personaj convingator in anumite momente, dar lipsit de acoperire in altele). Fiul ei (Toma Danila, unul dintre putinii tineri actori capabili „sa se scoata“ din orice situatie, cu o disponibilitate si lejeritate a jocului remarcabila – a se vedea travestiul pe care-l face, tot la Green Hours, in ménage-ul à trois din Arat bine astazi?, in regia Anei Margineanu) e si el, la rindu-i, locuit de demoni – ai revoltei impotriva negarii, ai unui soi de masochism al vinei familiale, inca una din multele fete ale unui prezent care plateste tribut memoriei (subiect, de altminteri, responsabil de o mare parte a literaturii si dramaturgiei germane contemporane, in continuare prea putin cunoscuta la noi).
Exista o vina „innascuta“, purtata in gene si transmisa prin singe? Poate fi sau trebuie ea platita de generatii intregi de fii si nepoti? Cind va fi spalat pacatul nazismului, cind va fi datoria stearsa pentru a lasa loc istoriei, memoriei?

Fiul ucigasului (al chiaburului, al burghezului, al comunistului) si cel al victimei isi seamana, la urma urmei. Asumindu-si „vina germana“, fiecare dintre acesti membri ai generatiei pierdute postbelice isi spune povestea, unica si tipica in acelasi timp, iar una din marile calitati ale textului – si pe alocuri si ale spectacolului – e stiinta echilibrului intr-o situatie (batuta si razbatuta) in care pindeste la tot pasul riscul caderii in tezism. E un permanent balans intre extreme si un efort al privirii exterioare (cu oarecare uniformitati), pina la momentul, de un dramatism special, al infruntarii finale: copiii germani ai Holocaustului isi cer dreptul la existenta dincolo de globul de sticla al trecutului.
Altfel spus, un spectacol interesant, cu un subiect saturat (desi neepuizat) in Occident, de o redescoperita actualitate in Romania si cu potential masiv – printre altele, acela al declansarii unor serioase discutii asupra teatrului etic, de care se simt atrasi atit de multi tineri artisti.