OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sa nu ne mai facem ca nu-ntelegem, critica – literara, de teatru, muzicala, de arta plastica, de film si de orice altceva – e un parazit; ramine insa de aflat raspunsul la o intrebare totusi interesanta: ce fel de parazit e critica noastra?
Biologia ne invata ca intre parazit si organismul care-l gazduieste se pot stabili trei tipuri de relatii – antibiotice, probiotice si simbiotice, dintre care primele doua (in care doar unul din parteneri, fie parazitul, fie organismul-gazda, are de cistigat) nu ne intereseaza prea mult. Dar relatia simbiotica (de pilda, dintre crocodil si pasareaua care-i curata resturile de mincare ramase intre dinti) pare foarte tentanta pentru aproximarea schimburilor dintre critica si obiectul sau, caci e o relatie de dependenta reciproca in conditii de autonomie de miscare a amindurora, fara, deci, ca, definind critica drept parazit, sa-nteleg ca ea e inutila. In biologie, functia creeaza organul, iar experienta de zi cu zi ne arata ca, spre deosebire de apendice sau maselele de minte, critica n-a ajuns (inca…) un atavism, functia exista in continuare, iar organul se dezvolta bine-mersi.

Relatia simbiotica e insa putin perversa: daca unul dintre cei doi parteneri nu-si face bine treaba (daca pasareaua n-are chef sa-i curete dintii crocodilului sau crocodilul nu deschide gura), nu-l pune numai pe celalalt in pericol, se pune pe el insusi in primejdie de extinctie.
Ceea ce ne aduce la obiectul nostru de interes, critica si, in acest caz particular, teatrul romanesc, intr-o relatie simbiotica ajunsa momentan in criza, prin boicotarea reciproca a parazitului si a organismului-gazda. De curind, parazitul (recte, critica) a intrat in panica descoperind ca animalutul-spectacol a luat-o la trap intr-o viteza pentru care ea – critica serioasa – nu e dotata. Lasind analogiile la o parte, momentul trezirii a coincis cu lista nominalizarilor la premiile UNITER, lista care-a lasat multa lume cu gura cascata si care a fost, trebuie precizat, opera unor marginali (intelegind prin asta non-implicarea in birocratia critica, centrul de putere fiind la noi unul nu al judecatii valorice, ci al purei administratii).

A fost premiat un one-man show produs intr-un bar in care critica serioasa n-a pus piciorul de cind e ea, jucat la Gala Tinarului Actor pe la 12 noaptea, intr-un hol de hotel si-n entuziasmul celor de-acolo, au fost premiate un critic si revista pe care el o face fara ajutorul, sfatul sau bunavointa celor de sus, a ajuns pe lista scurta un regizor care, dupa ceva injuraturi, a intrat in gratiile marilor fiindca se aflase ca-i la moda. Critica noastra cea serioasa, care scrie despre un spectacol dupa ce s-a convins ca-i un succes (adica dupa ce toata lumea a terminat de scris despre; mai c-as numi-o critica ventriloca) si care-a luat relatia simbiotica drept posesie a piinii si cutitului, a descoperit ca animalutul, plictisit de parazitul lui care nu-si mai face treaba, e pe cale sa-si gaseasca alte mijloace de supravietuire (eventual, un parazit mai tinar, mai vioi si mai lipsit de ambitii megalomane). Si ce face parazitul? Ei, ce sa faca si el… face Gala Tinerilor Regizori de la Buzau.
Schimbind tonul si registrul, riscind sa supar oameni care m-au cazat o noapte la Buzau si lasind la o parte imperfectiunile tehnice, as spune ca mie, una, festivalul acesta mi s-a parut o tentativa lipsita de subtilitate de apropriere a noilor miscari in teatru de catre o birocratie critica speriata ca nu mai detine controlul, ca, dupa ce in verdictul critic oricum nu avusese puterea, e pe cale sa piarda si monopolul administrativ: ei bine, da, exista si traiesc independent spectacole care n-au nevoie de un asemenea gir si care le intrec valoric pe cele ce-l au.

Cita onestitate cu tine insuti, cu propriu-ti simt critic poti avea cind pastoresti spectacole pe care ani de zile ai refuzat sa le vezi in pivnitele lor de subzistenta (caci trei productii ale Teatrului LUNI de la Green Hours au fost invitate, iar No Mom’s Land are vreo doi ani) sau ai considerat c-ar trebui interzise pentru ca nu sint teatru? Probabil cam tot atita cita deontologie au cei care, membri in juriu, nu se duc la spectacol pe motiv ca l-au mai vazut sau vorbesc la telefonul mobil mai toate cele 55 de minute ale reprezentatiei. Din pacate, la noi nu exista deocamdata un cod etic al breslei teatrale care sa-i impiedice pe membrii ei, in absenta propriului simt al responsabilitatii, sa faca anumite lucruri pentru care in alte tari mai calde ar fi pusi la zid de confrati – ca, un alt exemplu de mare actualitate, sa scrie articole de analiza si informatie despre festivaluri din ale caror jurii au facut parte.

Spuneam ca festivalul de la Buzau a fost o tentativa de legitimare a criticii institutionalizate, careia zone intregi ale spectacolului incepeau sa-i scape; s-a incercat afilierea noilor regizori la plutonul birocratic, dar asta nu inseamna, totusi, ca cineva a recunoscut vreun moment a fi gresit in judecarea critica a acestora. „Palmaresul“ galei (punindu-i alaturi pe Alexandra Badea, Alice Barb, Florin Piersic jr., Puiu Serban si Radu Nichifor) arata mult prea bine ca, o data lamurita chestiunea cu „si ei sint ai nostri“, cistig de cauza are aceeasi combinatie intre conformismul propriilor conceptii teatrale si snobismul de a fi mereu in trend (de unde reconfirmarile intru nimic surprinzatoare ale lui Florinel Piersic si Alexandra Badea, al carei excelent Spatiu vital va merge la Avignon in sectiunea off si nu se facea sa nu fie bifat printre achizitiile institutionale).

La un moment dat m-a strabatut intrebarea de ce regizori ca Radu Afrim, Cristi Juncu, Theo Herghelegiu, Radu Apostol ori Sorin Militaru accepta sa participe la asemenea exercitii de incompatibilitate in stare sa te lase cu gura cascata; probabil ca artistii sint naturi sensibile, usor de flatat cu laudele unor oameni cu greutate, a caror autentica anvergura n-o cunosc, si la fel de usor de tentat cu cele cinci premii a cite 1000 de dolari. Dar nu la fel de usor mi-e sa gasesc motivatia pentru care, desi cantitatea de nemultumire a fost mare (pina si in juriu, din care Mircea Ghitulescu s-a retras), nici unul dintre regizorii ajunsi la Buzau nu si-a facut publica atitudinea (in presa, vreau sa zic, fiindca Sorin Militaru a apucat sa zica ceva in singura ocazie in care s-a discutat acolo despre spectacole), lasind aceasta atitudine pe seama restului criticii. Iar daca e sa citesti ziarele, Capul de... regizor a fost un succes pe toata linia, umbrit doar de lipsa de unitate stilistica a montarilor si de preferinta pentru texte cam kinky.

Si asa am ajuns din nou la acea relatie simbiotica intre critic si, de data asta, partea din angrenajul teatral numita regizor. Intr-un fel, el asteapta ca parazitul-critic sa functioneze ca „traducator din limbajul surdomutilor“ (scuze pentru nota de incorectitudine politica), sa suplineasca asadar lipsa de apetenta pentru articularea unui discurs a practicienilor (desi e cit se poate de evident ca teoreticienii care au lasat urme in teatru au fost, in fapt, practicieni). Si criticii nostri (cu marile exceptii de rigoare) n-au vocatie pentru asemenea limbi straine. Probabil ca, in asemenea conditii, pentru ca relatia simbiotica sa inceapa sa mearga iar la parametri de supravietuire a ambilor parteneri, macar atita lucru ar trebui lamurit de la inceput: cit deschide gura crocodilul (caci regizorii un discurs trebuie sa-si asume) si ce maninca pasarica (poate se va naste o critica de directie care s-o concureze pe cea actuala, ubicua si convinsa de propria-i vocatie universala).