- Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ
Rîs nervos de Christopher Durang
Traducere de Raluca Dumitriţa Neamţu
Regia şi scenografia: Szabo K. István
Cu: Isabela Neamţu, Cezar Antal
În general, una dintre
strategiile de atragere a publicului este, în teatrele din
întreaga lume, includerea unei vedete în distribuţia cît
mai multor spectacole. Mai ales atunci cînd nici piesa, nici
regizorul nu sînt „reţete garantate“. În România,
mai cu seamă în afara Bucureştiului, teamă mi-e că noţiunea
de „star“ e strîns legată de prezenţa numelui în
cauză pe afişul cît mai multor producţii din Capitală,
eventual şi pe cel al unor filme ori seriale, iar că vedetele
locale sînt tot mai puţine.
Ca un teatru să încerce să-şi
„crească“ actorii, „investind“ în ei pentru ca
spectatorii să-i recunoască şi să-i simtă ca fiind ai lor, e un
fapt rar şi demn de atenţie. Şi cam asta ar fi grila
socioculturală pe care aş aplica-o unei montări de felul Rîsului
nervos de la Piatra Neamţ. Producţiile cu distribuţie atît
de mică (două personaje) nu fac tipicul instituţiilor de
„provincie“; mai mult, piesa lui Christopher Durang e, de fapt,
intersecţia a două one-man show-uri, mizînd pe găselniţa
dramaturgică a coincidenţei existenţiale (El şi Ea s-au întîlnit
aproape tragic – şi de-a dreptul contondent – dinaintea raftului
de conserve de ton al unui magazin, fiecare povestind, la un moment
dat, întîmplarea). Şansa unui artist dintr-un teatru mic
de a se găsi singur, el cu el însuşi, cu propriul talent şi
cu propriile limite, dinaintea publicului e, adeseori, un fel de dar
pe care-l primeşti la o ocazie cu totul specială. La Piatra Neamţ,
ocazia ţine tot de serviciul special al coincidenţelor: după
cîteva spectacole cu greutate (Povestiri despre nebunia
(noastră) cea de toate zilele al lui Afrim, Oo! al lui Dabija),
Cezar Antal e într-un punct nu ştiu dacă maxim, dar oricum
înalt al carierei lui, e un chip şi un nume care circulă în
asociere cu termeni ca „foarte bun“, „surprinzător“ etc.
Întoarsă „acasă“, după ce
a jucat în Bucureşti în montările Anei Mărgineanu, cu
un dosar de presă în care se regăsesc note apreciative din
presa nord-americană (pentru The Sunshine Play şi Bucharest
Calling), Isabela Neamţu avea nevoie de o introducere specială
pentru publicul nemţean. Nu e o actriţă de monospectacol, e
adevărat, îi prinde bine dinamica unor parteneri de scenă, şi
tot la fel de adevărat e şi că o parte dintre momentele din Rîs
nervos amintesc de jocul ei din Vitamine (de la Teatrul Foarte Mic,
în regia aceleiaşi Ana Mărgineanu), însă energia ei
are o vitalitate străină de faimoasa molcomie moldovenească, vine
cu experienţa unei alte şcoli, se arată publicului în cel
mai memorabil dintre modurile posibile. E o declaraţie de existenţă
scenică pe care cei care văd spectacolul n-o vor uita.
Tragicomedia lui Durang (pusă în
scenă inventiv, dar fără excese, cu adevărata măsură a
greutăţii textului, de un regizor capabil să lucreze, virtual, cu
actori dintre cei mai diferiţi şi cu piese aşijderea) vorbeşte,
ca majoritatea congenerelor ei, despre oameni nevrozaţi şi
neurastenizaţi, într-o lume care, dacă a născocit atîtea
reguli, se crede şi foarte normală – iar să joci ţicniţi,
bătrîni sau copii e sublima provocare a unui actor tînăr.
Puţine teatre de repertoriu au atîta încredere în
noua generaţie de artişti şi în puterea ei de a
„reprezenta“, de pe podiumul starurilor, toate generaţiile de
spectatori.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters