Cu un mic ajutor din partea prietenilor, te poti sinucide sub aparentele unui accident/crima. Care dintre prietenii cu care ai plecat la mare (desi parintii te stiu la munte) va trage glontul fatal? Cel care va trage, pe „neve“, asul de pica. De ce sa vrei sa mori, cind inca nici major nu esti si ai, cum s-ar spune, toata viata inainte? Ei bine, asta e mai greu de explicat. E nevoie de un intreg spectacol pentru acest complicat raspuns.
Un spectacol pe numele lui With a little help from my friends, pe un text al Mariei Manolescu, premiat anul trecut la concursul dramAcum, in regia lui Radu Apostol.
With a little help... se joaca la Iasi, in fostul atelier de pictura al Nationalului (Sala Mare a teatrului e in reparatii), transformata intr-un fel de studio, in care spectatorii inconjoara pe doua laturi o scena inalta (in acest caz, acoperita cu un strat confortabil de nisip). Din distributie fac parte patru (plus unul) studenti fragezi la actorie (la clasa lui Emil Coseru) si un actor al Nationalului (Cosmin Maxim), in rolul rebelului adolescent cu intentii suicide, numit Miki.
Faptul ca naivul „tocilar“ Radu (Cosmin Panaite), pudibonda virgina Ada (Andreea Boboc), eteric-isterica Ruxandra (Olimpia Melinte), ravasitul de dileme sexuale Andi (Vlad Willy Volf) si pasagerul politist (Corneliu Laur) sint interpretati de inca neprofesionisti are legatura cu, pe de o parte, virsta lor apropiata de cea a personajelor, iar pe de alta, cu un stil de lucru in teatru asupra „puritatii“ caruia Apostol va trebui sa se decida.
Asta, pentru ca nu e prima data cind tinde catre o formula mixta intre teatru asa cum se invata la scoala si performance. In Acasa (Teatrul „Ion Creanga“, Bucuresti, 2001), mare parte din distributie (cu exceptia Antoanetei Cojocaru si a Rodicai Ionescu) erau copii fara adapost, „personajele“ in conditia lor reala ale povestii Ludmilei Razumovskaia, care jucau in acelasi timp aceasta conditie existentiala autentica si o situatie de spectacol fictionala. Altfel spus, ei erau „adevarati“, ceea ce spuneau si faceau pe scena era inventie, era povestea altora (ca ei). In With a little help from my friends, e vorba, intr-un mod asemanator, mai putin de lucrul pe constructia de personaj si mult mai mult de o maieutica a asumarii identitatii de viata. De aici, si preferinta lui Radu Apostol (pe care o are si Radu Afrim, ceea ce, in cazul lui, e si ratiunea fragilitatii unora dintre spectacole, acelea in care interpretii nu fac diferenta intre a juca in propriile date psiho-fizice si a se juca pe ei insisi) pentru actori apropiati fizic si ca structura interioara de personaje.
Numai ca acesti interpreti-studenti din With a little help... sint totusi actori in devenire care joaca un text scris de altcineva, au costume (excelenta prin discretia ei non-teatrala scenografia Alinei Herescu), recuzita de tot felul (sticle de apa mimind vodca etc.) prin care trebuie sa navigheze; sint reali si fictionali in acelasi timp. (A nu se intelege prin asta ca e posibila o operatiune de identificare intre tulburatoarea scena care reconstituie mecanismul sufletesc al acceptarii propriei homosexualitati si viata reala a actorului, dar ratiunea reactiv-psihologica are nevoie sa fie reala si acoperita cu trairi autentice.) Si aici intervine decizia „puritana“: ce pastrezi si ce sacrifici? Poti decide sa sacrifici fictiunea textului? Poti sa agrementezi teatrul de conventie si autenticitatea performance-ului? Cum impaci realitatea simtirii si mimesis-ul traseelor date in scena? Probabil ca dintr-o astfel de optiune transanta se va ivi in spatiul romanesc urma vizibila a teatrului postdramatic. Din care face parte realismul frapant al constructiei artistice din With a little help..., un realism scurt-circuitat insa, in aceeasi logica a dualului, de inserturi poetic-onirice, surprinzator, totusi, cazind in seama exclusiv a actorilor, intr-o binefacatoare lipsa a artificiului scenografic-tehnologic.
Spectacolul unei emotii profunde
With a little help... e un teatru care apasa unul dupa altul toate butoanele afective ale spectatorului, de la duiosie la compasiune si solidaritate (la cit sentiment al recunoasterii e la mijloc, unii ar putea spune ca e un teatru de-a dreptul mic-burghez...). Sa zicem ca o parte din emotia profunda pe care-o naste acest spectacol vine din empatia lui Radu Apostol cu virsta copilariei si adolescentei (plutind de la Acasa in toate spectacolele lui de pina acum), iar o alta din implicarea fara fasoane si mimari artistice a actorilor, care se joaca de-a dragostea si de-a moartea cu aceeasi fervoare pe care personajele insele o au.
O alta sursa emotionala e muzica (fara ca actorii care-o interpreteaza sa para ageamiii in domeniu care sint): o parte sint cover-uri dupa songuri pe care in mod sigur n-are cine le gasi in cluburi si discoteci (Jason Mraz (Life is Wonderful), System of a Down (Atwa) si Pink Floyd (Another Brick in the Wall), pe versuri ale autoarei textului), altele, track-uri originale (Velvet Underground (Lou Reed) (Perfect day), Beatles (With a Little Help from my Friends), care da si titlul piesei Mariei Manolescu), iar restul, teme originale scrise si orchestrate, ca si cover-urile, de Bogdan Burlacianu.
S-ar zice ca With a little help... e, in egala masura, un spectacol destul de patruns de simtul umorului, y compris poante de uz intern (cum e aluzia la Fara Zahar, din care face parte Bogdan (Bobo) Burlacianu): de pilda, „motorul“ (o motocicleta Harley-Davidson) pe care Miki i-o lasa mostenire viitorului sau asasin e in scena o bicicleta pur si simplu (prea putin conteaza ca s-ar putea ca teatrul sa nu fi putut „produce“ un asemenea produs de lux, un Harley in realitatea sa concreta, bancul e bun). Ut pictura, poesis, teatrul, ca si banala viata, te face sa rizi si sa plingi (si inca mai abitir ca-n cotidian). Umorul e parte a „ideologiei“ acestei generatii, aproximativ douamiiste, care nu se simte bine sub cocoasa asteptarilor de succes ale parintilor, profesorilor, vecinilor, cunostintelor.
Nu ca despre sentimentul acut de inadecvare a acestei generatii nu s-ar fi spus si scris pina la plictis. Dar depinde cum o faci, pe ce limba si cui vorbesti (ca sa nu mai spun de ce vorbesti). Din fericire, spectacolul de la Nationalul iesean apartine speciei montarilor poliglote, care vorbesc multe limbi ale multor specii de public.

