OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Ne dorim să nu ne intre şi mintea în criză, să nu ni se ofilească şi zîmbetul pe buze, să nu ne pierdem umorul“, zice Aura Corbeanu, directorul executiv al UNITER, dar şi al Galei HOP a Tînărului Actor, ajunsă anul acesta, la Mangalia, la a XII-a ediţie după 1989. Năzuinţa Aurei Corbeanu ar putea fi, îmi spun, împrumutată inclusiv de analiştii economici şi politici, fiindcă nu m-ar mira prea tare să se constate, într-o bună zi, că însăşi criza aceasta, care se bucură de un atît de vast PR, e tot o rezultantă a lipsei de umor. În orice caz, gongul stagiunii, în care cred că s-a transformat Gala HOP, a sunat mult mai lipsit de paraziţi la acest început de septembrie.

 

Cei şaisprezece actori pentru proba individuală şi cei cincisprezece oferind patru spectacole la secţiunea „grup“ au dovedit o ridicare limpede a nivelului mediu al evoluţiilor scenice. Dacă şi ediţia anului viitor va păstra această tendinţă, atunci predicţia brucaniană şi-ar putea dovedi valabilitatea măcar în domeniul teatral. Oricum, era inevitabil un semn de părăsire a, cum să zic, scîndurii de fildeş, în favoarea adaptării la realitate, lucru care, cred, ţine mai degrabă de trendul tinerei generaţii decît de clarificarea curriculelor universitare. Pînă la urmă, mitul artistului căruia i se spune pe stradă, ca în poezia unui bard ceauşist, „să ne trăieşti, Măria Ta“, trebuia adus înapoi, la nivelul logicii vocabularului, în care nimeni nu e mai presus de legea firii, dar şi unde valorii i se dă bunăziua cu tot respectul cuvenit. Acum, evident, nivelul valoric mediu, ca şi venitul cu acelaşi nume, nu înseamnă evaporarea problemelor. Dacă nu am observat decît vreo două evoluţii excesiv de defectuoase, excelenţa performativă, de la un cap la altul, s-a cam lăsat aşteptată.

 

Încă o dată, proba obligatorie s-a dovedit un instrument benefic pentru evidenţierea calităţilor concurenţilor, deşi s-ar fi putut găsi texte mai bune decît cele două poezii ale lui Sorescu, Tratat despre tril şi Cît ţine clipa. Citirea lor scenică a mizat rar pe descoperirea teatralităţii, de cele mai multe ori personajul din textul liber ales fiind transferat, asumîndu-şi şi una din cele două poezii. Cînd nu a fost aşa, fie patetismul vetust, fie un trăirism penibil au inundat redarea scenică. Desigur, au existat şi excepţii: plăcuta timiditate a abordării Gabriellei Mezei, atenţia în teatralizare a lui Mihai Alexandru, travestiul sincopat al lui Alexandru Bogdan, bulimia în tutu, cu evident efect de sală, a Oanei Radu, corectitudinea clasică a Valentinei Zaharia. La polul opus, lutul geto-dac al Anei Hegyi, cu tot cu ancestral-sastisitoarea roată a olarului, mi-au adus aminte de nişte vremuri în care actriţa abia de se năştea. Cine, însă, să-i fi sugerat atare abordare neaoşistă? Nici vulgaritatea inevitabilă a pariului lui Marian Adochiţei nu s-a lăsat mai prejos, deşi, în cazul lui, maniera aberantă de a capta bunăvoinţa publicului vine de dincoace de ’90.

 

La nivelul textului liber ales, o plajă mai largă de reuşite complete, cum era şi de aşteptat. Celor două actriţe de limbă maghiară (Gabriella Mezei şi Agnes Benedek) nu li s-ar fi putut reproşa decît, cel mult, calitatea traducerii, în sistem supratitrare, a textelor. Altfel, mobilitatea, ştiinţa individualizării personajelor în „povestirea“ dialogată, elasticitatea inteligentă a evoluţiei scenice rămîn, încă, la nivel de deziderat utopic pentru şcolile de teatru de limbă română. Mihai Alexandru şi Alexandru Bogdan au ştiu, la rîndul lor, nu doar să-şi aleagă texte cu priză la sală, în context, dar şi să înţeleagă ritmul acestora, în efortul de a-l trece dincolo de limita scenei. O deosebită ştiinţă a relaţiei cu publicul, fără a-şi părăsi coordonatele propriului personaj, a dovedit şi Lari Giorgescu, neatent însă la baremul de timp impus de concurs. Impresionantă, de asemenea, Valentina Zaharia, modelul ales, Valeria Seciu, fiind, în definitiv, pentru începutul drumului, de cea mai bună calitate. Reversul medaliei s-a disputat între Ana Hegyi (textul Alexandrei Badea, act evident de impostură dramaturgică, fiind primul vinovat) şi „cuplul“ întru manieră Silviu Florin Ruşti – Ştefan Lupu. Aş spune că, aproape, ultimii doi (primul cu un fragment din jurnalul lui Nijinsky, celălalt, cu un colaj după mitul Atrizilor) şi-ar fi putut adjudeca, în egală măsură, primul loc pe podium şi „lingura de lemn“. Inovaţia şi asumarea personajelor, instrumentarul scenic au dovedit cea mai exactă capacitate inovativă. Din păcate, logica evoluţiei şi excesul au minat calităţile, amintind de diferenţa dintre gurmand şi gourmet.