OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dumitru CRUDU
Alegerea lui Alexandru Sutto
– cu un cuvint lamuritor al autorului –
Editura UNITEXT, Bucuresti, 2004

Dumitru CRUDU
Duelul si alte texte
Prefata de Ciprian Siulea
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004
(Biblioteca Teatrului Imposibil)

Dumitru CRUDU
Steaua fara... Mihail Sebastian
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2006

„Acum cel mai sincronizat este Dumitru Crudu, dar el a profitat cumva de dramele natiunii, de plecarile peste hotare, de traficul de persoane si alte teme sociale.“
Irina Nechit, in Revista de Sud-Est, 1/2007

Trei volume de teatru (de autor) i-au fost publicate lui Dumitru Crudu pina acum in Romania. In antologia editata de Teatrul Imposibil la Cluj au aparut Crima singeroasa din Statiunea Violetelor, Duelul si Salvati America, UNITEXT-ul i-a scos textul premiat la Concursul pentru Cea Mai Buna Piesa a Anului al Uniter (editia 2003, din juriul careia am facut si eu parte), iar la Cartea Romaneasca a aparut anul trecut Steaua fara... Mihail Sebastian. O serie intreaga de alte texte ale dramaturgului moldovean circula, pe de o parte in montari (Oameni ai nimanui, de pilda; mult mai cunoscuta e insa A saptea kafana, scrisa impreuna cu Nicoleta Esinencu si Mihai Fusu), pe de alta, de la felurite concursuri si in circuitul teatral informal (Micutele turnatoare etc.). Dumitru Crudu e, in esenta, autorul moldovean de teatru cel mai cunoscut in Romania, mult mai familiar noua – si la Chisinau – decit compatrioata sa, Nicoleta Esinencu (careia nimeni pe meleagurile astea nu i-a mai vazut un text jucat sau publicat de la Fuck you, Eu.ro.Pa! incoace).
Motivul principal fiind, din punctul meu de vedere, maleabilitatea extrema a scrisului sau, din care orice regizor (cu remarcabila comoditate care da nota dominanta a acestei meserii in teatrul romanesc) poate face cam orice vrea. Asa s-a intimplat, de exemplu, cu Duelul pus in scena, la Cluj, de m.chris.nedeea, care a mizat pe sursa reala de inspiratie a piesei, meciul de box, niciodata sustinut, dintre Doroftei si Calist, si a „regizat“ o infruntare in ring „pe bune“ (scurt-circuitata de schimbul de replici), in prezenta lui Leonard Doroftei insusi.

O alta ratiune pentru frecventarea pieselor lui Crudu (si are multe, fiindca e productiv si se intimpla chiar ca acelasi material textual sa fie reluat si reordonat – Oameni ai nimanui si Una tragedia moldava, cel putin, au citeva versiuni si titluri diferite, Micutele turnatoare se numeste uneori si Miine etc.) tine de perversitatea abordarii dramaturgice: temele lui sint de maxima actualitate ca problematica sociala (vezi „dramele natiunii“ despre care vorbea jurnalista – si autoarea de texte de teatru – de la Chisinau, Irina Nechit, la o dezbatere publicata la inceputul anului in Revista de Sud-Est), Oameni ai nimanui (montata in Moldova de Vitalie Drucec), de pilda, interesind, in primul rind, datorita subiectului, abordat destul de rar, legat de emigratia economica. Altfel spus, ceea ce face obiectul preocuparii pentru aceasta dramaturgie ar putea fi ocazia pe care o ofera unor regizori de a vorbi despre o tema care le atrage atentia folosind unicul material textual care le sta la dispozitie.

Material textual despre care s-ar putea spune multe lucruri (chiar si, prin fortare, ca are de-a face cu literatura), dar nu ca e teatru. Ca le lipseste structura dramatica (vulgarizind putin, de unde luam personajele, unde le ducem, ca traire interioara, si cum o facem), n-ar fi nimic, comparativ cu trista colectie de clisee pe care le pun in miscare, tezismul crunt (sa-i plingi de mila si mai multe nu lui Sebastian, pe care raii de Eliade, Cioran si Camil Petrescu il asupresc cu buna stiinta, noroc ca si noi stim ca pina la urma Sebastian cistiga...), ingemanat cu lipsa de subtilitate, artificialitatea replicilor si tonul melodramatic al pieselor lui Dumitru Crudu. (Iar melodrama se prelungeste in viata reala: cum ai mai putea spune despre o piesa – Crima singeroasa din Statiunea Violetelor – ca-i proasta, cind autorul iti povesteste intr-un text argumentativ c-a scris-o cind ramasese fara serviciu si casa, nu stia unde va dormi la noapte si ce va minca a doua zi, iar „cele citeva pagini“ il faceau „pur si simplu fericit“? – Cuvint lamuritor: Despre teatrul meu, in Alegerea lui Alexandru Sutto, p. 111.) Personajelor lui Crudu le lipseste capacitatea de a se materializa scenic, in forma concreta a teatrului, din cauza ca sint mult prea preocupate sa vehiculeze idei de genul „viata emigrantilor e grea si toata lumea ii asupreste“, „de ce nimeni nu vede ca e rau, numai eu“, toate cu acelasi inventar intersanjabil de cuvinte (iar cind vrea sa foloseasca, pentru „functionalitate“, limbajul „vulgar“, adica doua-trei injuraturi banale, dramaturgul moldovean da impresia ca se scurge sub propriul text de jena); nu ca-i lipseste ironia (pe care si-o, cica, asuma), dar simtul umorului chiar pare a sta de-o vesnicie sub obroc la Dumitru Crudu.

Sa-l lasam insa pe Dumitru Crudu insusi sa vorbeasca – iata cum suna un monolog din Micutele turnatoare, o piesa (ca multe altele ale aceluiasi autor, concurind cu o gazeta de perete cu intentii moralizatoare; nepublicata, piesa circula, trimisa de autor, printre regizori si traducatori) despre racolarea unei adolescente de catre Securitate (inspirata, probabil, de discutia publica de acum un an in legatura cu reteaua de informatori minori ai politiei politice romanesti): „Luiza: Eu stateam in pat treaza cind a intrat tatal si am auzit tot ce-a vorbit cu mama si pentru prima data in viata mi s-a facut foarte tare rusine pentru ca mi-am dat seama ca eu l-am turnat, fara sa vreau, pe tatal meu. Deoarece grasana, ultima oara cind ne-am vazut, a vrut sa-mi dea niste carti, printre care si un roman de Goma, iar eu i-am spus ca nu-l vreau pe Goma pentru ca tata il are acasa. Atunci nu stiam ca grasana va indrepta marturisirea mea impotriva tatalui meu, dar a facut-o. Eu nu stiam cine e Goma, nici prin cap nu-mi trecea ca din cauza lui iti poti pierde serviciul. Nu i-am citit nici o carte. Habar nu aveam ca numele lui Goma poate fi folosit ca o arma contra propriului meu tata. Dar chiar asta s-a intimplat. Tatal meu era suparat ca nu mai avea ce bea, iar eu eram furioasa pe grasana pentru ca s-a servit de mine pentru a-l lovi pe tatal meu“. 

Poetica haloimasului
Alta problema ar fi modul bizar in care Crudu insusi se raporteaza la propriu-i scris pentru teatru si care dovedeste in cel mai bun caz o necunoastere a „obiectului muncii“. O poetica dramaturgica formulata de maniera: „Dramaturgia ma ajuta sa pot pune in discutie biografia mea. Or, in opinia mea, scriitorul de astazi poate sa vorbeasca numai si numai despre el. [...] Dramele personale si dramele literare se confunda in cazul meu. Personajele din piesele pe care le scriu sint ipostazele propriului meu eu.“ (Cuvint lamuritor..., p. 111 si 112), daca nu e pur si simplu hilara, poate conduce la interpretari dintre cele mai hazardante. Se identifica el, vrea Dumitru Crudu sa spuna, cu Mihail Sebastian, Leni Caler si Camil Petrescu in acelasi timp? Exista, vrea el sa zica, o legatura biografica intre drama unui evreu in anii ’40 si cea a unui moldovean cu cetatenie romaneasca de la inceputul mileniului III (de vreme ce Nota autorului la Steaua fara... Mihail Sebastian mentioneaza ca n-avem de-a face cu o dramatizare, ci cu un text independent)? Sau pur si simplu toate vocile vorbesc limba autorului De altminteri, Cuvintul lamuritor din editia de la UNITEXT a Alegerii... e o capodopera de contradictii, semanata cu aluzii si referinte la tot soiul de autori, adeseori greu de pus in aceeasi pagina, de la Shakespeare la M. Ferber, Mircea Nedelciu si Alexandru Musina, de la Cehov la Ionesco si Visniec. Ca sa nu mai spun ca as avea mare nevoie sa-mi lamureasca cineva logica, in justa proprietate a termenilor, a frazei de final: „Fiind una din mizele postmodernismului, intertextualitatea reprezinta pentru mine si una dintre dovezile clare ca teatrul meu nu se afla in triajul absurdului, ci este un teatru politic“.

Cum arata intertextualitatea si metareferentialitatea la Dumitru Crudu, a se vedea Steaua fara... Mihail Sebastian, unde Leni (Caler) monologheaza cale de doua pagini (92-93) despre posteritatea ei si a lui Sebastian: „Vor fi si alte asemanari pentru ca la baza pieselor lor va sta jurnalul tau. Ei (autorii de dramatizari, n. I.P.) vor incerca sa profite de pe urma ta, Mihail, ca sa-si faca un nume si sa devina mai cunoscuti. [...] Ei vor face niste piese de scandal doar ca sa se auda de ei. Te compatimesc, Mihail. Si pe mine ma compatimesc fiindca am visat ca regizorul Ion Sapdaru va face un spectacol la Teatrul National in care eu voi fi prezentata ca fiind o curva si nimic mai mult. Dar eu nu sint o curva, Mihail, si tu stii foarte bine asta, dar cine va mai sta atunci sa afle adevarul. Cine?“. Mai e ceva de comentat despre teatrul politic al lui Dumitru Crudu? Daca macar i-ai putea spune impostura...

Motanul: Elena doarme, asta-i foarte bine.                
Copii, va rog, nu va speriati de mine.                 
Eu sint un motan care vorbeste                  
Dimineata dorm, iar seara maninc peste.                  
Eu am venit aici cu un plan concret                  
Fiindca sint un motan destept.                  
Vreti sa va spun aici ce caut eu?                   
Vreau sa-mi insor stapinul meu.                    
Care-i betiv si e mereu pe drum                   
Dupa aceasta fata care doarme tun.                   
Vreau sa-l insor pentru ca e risipitor                    
Toti banii si i-a cheltuit foarte usor                    
Si acum nu are nici macar un leu                     
Vreau sa-mi insor stapinul meu.
[...] Numai stapinul meu va fi de acord sa se insoare
Cu o scroafa, insa avind o punga plina,  grea, zornaitoare.
Dar ce si cum sa fac sa bea apa fermecata?
Spuneti-mi voi, copii, cum s-o conving pe aceasta fata?
Se pare ca am gasit! Ura! Sa ma incalt in opince.
Parintii ei nu-i dau miez de nuca sa manince.
Ei se tem sa nu ajunga o uituca
Si, de aceea, nu-i dau miez de nuca,
Desi ea vrea foarte tare, mai mult decit toate,
Sa manince miez de nuca pe saturate.   
(din Printesa purcica (dupa motivul unei povesti rusesti), Revista Tiuk!, nr. 14) ]