OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Două sînt locurile din România în care Silviu Purcărete a lucrat prolific, iar atmosfera şi succesul adiacent l-au determinat să revină: Craiova, în anii directoratului lui Emil Boroghină, cînd s-a făcut remarcat şi pe plan internaţional, cu Ubu Rex cu scene din Macbeth, Danaidele, Titus Andronicus, Phaedra etc., şi Sibiu, unde recent a semnat cea de-a şaptea montare, după însemnatele Pilafuri şi parfum de măgar, Cumnata lui Pantagruel, Aşteptîndu-l pe Godot, Faust, Lulu şi Metamorfoze. Acum s-a orientat spre un clasic autohton, I.L. Caragiale şi comedia sa, D’ale carnavalului, regizorul preferînd declarat textele şi autorii consacraţi. Opţiune deloc surprinzătoare la un artist fascinat de atmosfera bîlciului, de simplitatea şi directeţea serbărilor populare, de misterul, agitaţia şi energia carnavalurilor. Pentru Noaptea Walpurgiei din Faust, de exemplu, s-a inspirat din bîlciul de la Bolintin. În Gianni Scchichi, a insistat asupra carnavalului funest, în timp ce în Cumnata lui Pantagruel transpărea hedonismul satisfacerii nevoilor primare, a celor ce ne perpetuează specia, voluptatea mîncatului şi a băutului. Cu D’ale carnavalului, vizitează artistic lumea comică a încurcăturilor cauzate de mască, a personajelor clovneşti ce se definesc prin restanţa dintre aparenţă şi esenţă.

 

Iniţial, scena, acoperită cu pămînt lutos, e aproape goală, în centru aflîndu-se cîteva cărămizi, iar mai în spate, un tomberon. Localizarea sugerată e marginea, a unei aşezări umane, fireşte, care se va configura sub ochii noştri. Din culise apare spatele unui camion de unde se descarcă elementele de decor, cele care vor alcătui interiorul frizeriei şi perimetrul unde se desfăşoară carnavalul. Sînt scaune, mese, lăzi cu sticle, covoare „persiene“ de Cisnădie aşezate direct peste pămînt, semn al originii şi al statutului social al personajelor. Scenografia lui Dragoş Buhagiar e vie, „joacă“ şi ea odată cu interpreţii, vorbeşte nu numai despre locul acţiunii, ci şi despre cei care o înfăptuiesc. Ca în toate montările lui Purcărete, spaţiul teatral e flexibil, se concentrează şi se extinde continuu, ajutînd naraţiunea teatrală şi personajele. Acum, într-o jumătate a scenei e frizeria buclucaşă, delimitată de covoare, un perete lateral de oglinzi, mascat la început cu hîrtie de ambalaj, pentru surpriză, şi o uşă simplă, din lemn natur, adusă, instalată şi dezinstalată chiar de eroi, care-şi amenajează ambientul scenic după trebuinţă. În spatele oglinzilor e sugerată o odaie, în care împricinaţii se refugiază, cealaltă laterală fiind bufetul – partea din spate aparţine mulţimii, care cîntă, bea şi prăjeşte mici, iar interiorul camionului e utilizat nu numai ca loc de intrare-ieşire, ci şi ca un culoar de intermediere, de includere a împrejurimii vizibile în altceva, mai larg, indiciu că spaţiul de joc face parte dintr-un altul, mai mare. La final, totul e strîns şi repus în camion, bîlciul mutîndu-se în altă parte, să-i distreze şi pe alţii.

 

Fiesta dîmboviţeană se individualizează prin zarvă, entuziasm, pocnitori, miros de mîncare, alcool, taraf şi multe încurcături. „Traducerile în amor“ declanşează o întreagă babilonie, comicul de situaţie, de limbaj şi de caracter aşezat în pagină de Caragiale fiind suplimentat de Silviu Purcărete printr-o atentă citire regizorală şi prin mijloace de expresie specific scenice. Corpolentul Iancu Pampon (Constantin Chiriac) înghite pastiluţe, căci suferă de extrasistole, „bătăi de inimă“, după vorba sa, şi e ferm hotărît să se răzbune. Imaginat ceva mai temperat decît te-ai aştepta privindu-i dimensiunile, Pampon e fioros prin masivitatea subliniată şi de contrastul cu Crăcănel (Adrian Matioc) – înalt, filiform, sensibil – cu care, după ce-l căstăneşte bine, se va alia. La bal, primul e costumat în urs, cu nas roşu, al doilea e un Iepuraş alb (amintind de poanta cu orchestra de urecheaţi dezvăluită anecdotic în finalul la Aşteptîndu-l pe Godot!), cu nas alb, iar poanta vizuală nu mai are nevoie de nici un cuvînt pentru a declanşa rîsul. Triunghiurile amoroase se întretaie mereu, punctul lor comun fiind Nae Girimea (Nicu Mihoc). Personajul merita o apariţie pe cinste, gestionată impecabil de regizor în stilul caracteristic al filmelor mute: elegant, cu o mustăcioară à la Chaplin, avansează lent, privind seducător spre public, purtînd în mînă un casetofon de dimensiuni medii, alb, din care răsună „Casta diva“ din Norma de Bellini, oprindu-se în poză în proscenium, pătrunzînd apoi direct în focul evenimentelor. Efectele momentului de operă sînt multiple. În primul rînd, contrastează evident cu acordurile micii orchestre de bîlci care animă balul nocturn. În al doilea rînd, anunţă ceea ce urmează să se petreacă, confruntarea amantelor, cînd Nae Girimea are o replică peste care, de obicei, se trece cu uşurinţă – „curat ca la Norma!“ – indicînd teatralitatea situaţiei, dar şi faptul că mahalagiii scăpătaţi mergeau şi la operă, chiar dacă doar din snobism.

 

Lui Purcărete îi place să umple scena, la propriu, să lucreze cu o sumedenie de figuranţi şi coruri. În montările de tragedie greacă, era de la sine înţeles, dar nevoia irepresivă de a utiliza coralitatea s-a manifestat în majoritatea montărilor sale. Uneori, din acelaşi motiv, a simţit îndemnul să multiplice personaje, făcîndu-le mai pregnante scenic. Şi aici o face, multiplicînd-o cu trei pe Didina Mazu, operaţiune justificată de insaţiabilul apetit pentru femei al lui Nae Girimea. Soluţia e cu folos, partitura împărtiţă celor trei interprete indicînd şi diferenţa de categorie dintre Didina şi Miţa, actuala şi fosta. În această aglomeraţie care intră, joacă şi iese din scenă, Purcărete operează cu precizie, nimic nu e alandala, deşi confuzia e jucată, totul e ţinut sub control, are logică. În cavalcada liniei dramatice centrale, se adaugă hilara fugărire de-a lungul scenei, de către Crăcănel, a unui copil costumat exact ca Pampon, prezenţa cîinelui-lup alături de vardiştii care, finalmente, restabilesc ordinea.

D’ale carnavalului de I.L. Caragiale

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Light design: Silviu Purcărete şi Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Şirli

Cu: Nicu Mihoc, Constantin Chiriac, Adrian Matioc, Marius Turdeanu, Liviu Pancu, Cristian Stanca, Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan, Ofelia Popii, Pali Vecsei şi: Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Edi Pătraşcu, Viorel Raţă, Cristina Stoleriu, Codruţa Vasiu, Liviu Vlad, Eva Ungvári

copilul: Sânziana Stan

D’ale Band: Ema Veţean (sax alto), Veronica Arizancu (sax alto), Codruţa Vasiu (acordeon), Emöke Boldizsar (flaut), Eva Ungvári (flaut), Vlad Robaş (vioară), Tomohiko Kogi (vioară), Claudiu Fălămaş (trompetă), Liviu Vlad (tobe)