Există două lecturi posibile la cel
mai mare succes de public din ultima vreme de la Teatrul Bulandra –
din perspectiva aşteptărilor nemijlocite ale audienţei şi a
„calităţilor eterne“ ale teatrului sau din cea a valorilor
sociale pe care un spectacol ca Îngropaţi-mă pe după plintă
le pune în circulaţie.
Să începem prin a preciza că
volumul de debut al lui Pavel Sanaev nu e, ortodox vorbind, un roman,
cum spune prezentarea spectacolului, ci o nuvelă extinsă (nu doar
ca dimensiuni, ci şi ca formulă de construcţie: se concentrează
asupra unui conflict unic, cu atenţie sporită asupra dezvoltării
caracterelor etc.), cu o majoră şi recunoscută dimensiune
autobiografică. Autorul e fiu şi nepot de actori, are un tată
vitreg provenind tot din mediul teatral, a fost crescut, în
primii ani, de bunicii materni. Acum e cunoscut ca realizator de film
şi abia în plan secund ca scriitor, deşi Îngropaţi-mă
pe după plintă a avut un succes de piaţă remarcabil (jumătate de
milion de exemplare vîndute) şi a fost deja dramatizată de
cîteva ori.
Cu cele deja cinci montări de la
Bulandra – Unchiul Vanea, Căsătoria, Sorry, chiar şi „atipicul“Crimă şi pedeapsă şi, acum, Îngropaţi-mă… –, pe lîngăInimă de cîine de la Naţionalul bucureştean, Yuri Kordonsky
se dovedeşte un regizor interesat de drame cu o perspectivă
meditativă asupra valorilor umane perene şi de un teatru concentrat
pe actor şi realism psihologic. Altfel spus, face spectacole în
acea estetică, a „feliei de viaţă“, în care a fost
crescută cea mai mare parte a publicului, dar pe care, acum, aproape
nimeni nu mai ştie s-o pună în scenă. Fugind de propria
umbră, o parte dintre regizorii români ai generaţiilor
’70-’80 s-au trezit, în ultimul deceniu, captivi unui „gen“
pe care nu şi-l mai doresc, dar de care cei mai mulţi nu se pot
despărţi pe deplin, croşetînd variaţiuni neterminate în
jurul modelului de care încearcă să se îndepărteze.
Iar aşteptările umane, atît de
umane ale spectatorilor sînt atît de fundamental ancorate
în instrumentele de bază ale teatrului de artă – nevoia de
poveste, de personaje cu identitate decelabilă, de interpretări
actoriceşti puternice, pornind de la texte consistente. Dramaturgia
clasică e ingrată, din motive ce amestecă practicile teatrale cu
prezenţa redusă a femeilor în viaţa publică, acest corpus
oferă îngrozitor de puţine roluri importante pentru actriţe
dincolo de prima tinereţe – de aceea, doar o dramatizare i-ar fi
putut oferi Marianei Mihuţ ceea ce poate ea da, în scenă, în
acest moment al vieţii profesionale.
La extrema lui interpretativă,Îngropaţi-mă pe după plintă e o superb decorată, magistral
interpretată de protagonişti (Mariana Mihuţ, în rolul
Bunicii, şi Marian Râlea, în cel al nepotului, aternînd
între maturitate şi copilărie), extraordinar tradusă
telenovelă, iar obsedanta muzică de violoncel îşi are, şi
ea, un rol important. Saşa Saveliev, întors (se pare) la
vîrsta bărbăţiei în casa părinţilor mamei,
rememorează întîmplările vieţii lui la nouă ani, pe
vremea în care locuia cu un bunic mereu în turneu, cînd
nu la pescuit sau fugit de-acasă, şi o bunică patologic tulburată
cu precădere emoţional, medicalizîndu-l excesiv, în
dorinţa de a-l face încă şi mai dependent de ea, sufocîndu-l
între efuziuni sentimentale autentice, apelative de „idiot“
şi „secătură“ şi victimizări de tot felul, sau folosindu-l
drept armă şi obiect de şantaj în contra propriei fiice
(mama lui Saşa). Dacă n-ar fi fost vorba de anii ’80, ar fi un
caz tipic de abuz psihic la adresa unui copil, cu un final exploziv –
„răpit“ de mamă cînd bunica e la cumpărături, micul
Saşa adoarme, cu febră mare, în casa maternă, în timp
ce, de partea cealaltă a unei uşi refuzînd să se deschidă,
bunica îşi imploră, îşi ameninţă şi-şi şantajează
fiica să-i dea înapoi copilul, în ceea ce e un
extraordinar, copleşitor monolog maniaco-depresiv. Prin eşafodajul
dramatic şi în egală măsură prin personalitatea
actoricească a Marianei Mihuţ, Bunica domină spectacolul,
interacţionînd în forţă cu Marian Râlea/Saşa
(minunat în alternările celor două vîrste), dar lăsînd
fără viaţă cealaltă parte a istoriei, pe mamă (Andreea Bibiri,
în cel mai lipsit de vînă şi substanţă rol al ei de
pînă acum), viitorul tată vitreg, supranumit „piticul
vampir“ (Marius Florea Vizante), şi chiar bunicul (Claudiu
Stănescu, într-un personaj destul de monocord în
devotamentul lui resemnat faţă de tovarăşa de viaţă, dar cu
rare momente, foarte vii, de egoism crud).
Extrem de inteligentă e utilizarea
turnantei de la Sala Izvor, pe care elementele de decor – mobilele
din casa bunicii – sînt aduse una cîte una, formînd
spaţii multiple de joc, ce se schimbă prin rotirea „scenei“;
Nina Brumuşilă face aici una dintre cele mai reuşite scenografii
ale ei, de un lirism care acompaniază discret afirmatul realism.
Spectacolul lui Yuri Kordonsky e, s-ar
spune, un divertisment de înaltă calitate, specie în
care prea puţină lume la noi excelează evitînd facilul.
Să privim şi de pe celălalt versant
Nuvela Îngropaţi-mă pe după
plintă (titlul reproduce dorinţa cea mai arzătoare a copilului, de
a fi lîngă mamă măcar după propria moarte, veşnic
prevestită de bunică; să le dăm credit spectatorilor că ştiu
precis ce înseamnă „plintă“) a avut, cum spuneam, un
uriaş succes printre cititorii ruşi. Dar ce naşte astfel de
sentimente de înduioşare cînd vine vorba despre un caz
patologic de manipulare psihică a unui copil – nostalgia lui
Sanaev însuşi, decelabilă în scriitură, faţă de
propria copilărie şi faţă de cei dragi lui, plecaţi din lumea
celor vii, sau curentul nostalgic generalizat faţă de trecutul unei
comunităţi, curent dispus să coloreze în tonuri rozalii
experienţele unei supravieţuiri nefericite?
Spectacolul de la Bulandra e unul de
public, dar nu de teatru popular – nu foloseşte unelte teatrale
direct-accesibile pentru a produce subtile mutaţii în
conştiinţa spectatorului, ci creditează o anume „frumuseţe“
artistică lipsită de consecinţe. Ceea ce animă montarea lui
Kordonsky e un set complex de valori ale toleranţei „micilor
crime“ în faţa marilor crime ale istoriei, o magnifică
înţelegere a unui mecanism dereglat al logicii „eu te-am
făcut, eu te omor“ în numele persecuţiei vremurilor.
Responsabilitatea individuală păleşte în faţa celei
indistincte şi înalt politice.
Ceea ce declanşează derapajul mental
al bunicii pare a fi episodul războiului, cînd îşi
pierde primul născut, pe Alioşa, iar întoarcerea la Moscova
şi cel de-al doilea copil înseamnă, în acelaşi timp,
spectrul încarcerării pentru parazitism (e varianta Bunicii
înseşi, necoroborată de altcineva). „Vremurile“ sînt
de vină pentru ceea ce este, în definitiv, un tragic caz
clinic, tolerat de familie şi, în ansamblu, de întreaga
comunitate. Al cui e, de fapt, acest punct de vedere – cine
anticipează şi ia locul spectatorului în tăierea „feliei
din tortul vieţii“?
Nu doar că întreaga familie e
victimă a bolii mentale a Bunicii, dar Bunica însăşi e
victima incapacităţii de acţiune a celorlalţi. E o forţă a
naturii răului (şi da, generează compasiune în privitor)
care marchează din generaţie în generaţie, care tarează –
şi da, spectacolul e făcut să nască o imensă empatie la adresa
Bunicii, nu a copilului, şi nu doar pentru că tuturor ne e dat să
ne iubim şi să ne iertăm bunicii.
Îngropaţi-mă pe după plintă
de la Bulandra e o montare care apasă pe cele mai directe butoane
ale condiţiei de spectator: plăcerea voaieristică în stare
pură, nefiltrată (decît de preexistenta dispoziţie a
publicului de a se lăsa încîntat, născută din
distribuţie, din armonia decorului, din senzaţia de recunoaştere).
Şantajează sentimental (pentru că muzica asta face), manipulează
pe aceleaşi coordonate, traduse teatral, pe care o face Bunica
însăşi – cele ale dependenţei psihice faţă de plăsmuite
situaţii în care noi, dac-am fi fost, am fi putut trece, nu-i
aşa?, bătrînica strada.
Nu că teatrul în sine n-ar fi o
formă complexă de manipulare…
Teatrul Bulandra, Bucureşti (Sala
Izvor)
Îngropaţi-mă pe după plintă
Dramatizare de Yuri Kordonsky după
romanul omonim de Pavel Sanaev
Traducere de Maşa Dinescu
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumuşilă
Light design: John Carr
Muzică şi sound design: George Marcu
Cu: Marian Râlea, Mariana Mihuţ, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri,
Marius Florea Vizante, Valentin Popescu, Profira Serafim, Taisia
Orjehovschi, Sorin Flutur, Vladimir Purdel, Andrei Huţuleac
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters