OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „L.S. Bulandra“, Bucuresti (Sala „Toma Caragiu“)
Crima si pedeapsa de F.M. Dostoievski
Dramatizare: Yuriy Kordonskiy
Traducere: Oana Turbatu
Regia: Yuriy Kordonskiy
Decoruri: Tina Jones
Costume: Nina Brumusila
Light-design: John Carr
Cu: Marius Manole/Relu Poalelungi, Richard Bovnoczki, Vlad Logigan, Sorin Leoveanu, Rodica Lazar, Anca Androne

O avem pe Anna Karenina (la Nationalul bucurestean). I-am avut pe Fratii Karamazov (si inca de mai multe ori). Iar Yuriy Kordonskiy ne-a adus acum, in nu foarte lunga serie a marilor romane rusesti transpuse scenic, Crima si pedeapsa, cartea trufiei si a caintei, intr-un exercitiu meditativ pentru care sala de la Gradina Icoanei a Teatrului Bulandra s-a dovedit locul ideal.

- Ce e bine
Dramatizarea si regia. Riscul, cind vine vorba de o capodopera precum Crima si pedeapsa, e in primul rind pierderea in amanunte (componenta narativa), in al doilea rind supralicitarea dezbaterii interioare a personajului central (unde, teoretic, potentialul teatral e minim). Solutia aleasa de Kordonskiy e cea a de-triplarii personalitatii lui Raskolnikov, multiplicat ca intr-un sistem de oglinzi magice, fiecare scotind la iveala o alta dominanta a fiintei lui, si pastrind din vasta increngatura a povestii doar relatarea lui Rodea despre moartea batrinei iepe (o amintire din copilarie care, suprapusa traumei lui recente, se transforma intr-un cosmar avind-o in centru pe camatareasa Aliona) si istoria prostituarii din sacrificiu a Soniei, povestita de ea insasi. Rezultatul e o „poveste“ teatrala fundata pe interiorizarea unor conflicte puternice si materializarea lor scenica prin infruntarea protagonistului cu propriul sine.
Trebuie spus ca am reunit intr-o unica apreciere cele doua dimensiuni ale montarii, pe cea dramaturgica si pe cea regizorala, caci ele sint indisolubil legate: Crima si pedeapsa nu e o simpla dramatizare, e transpunerea teatrala, intr-un spectacol de autor, a unei mari naratiuni, cea a pacatului preamindriei si a redemptiunii prin dragoste (nu doar de Dumnezeu).

Raskolnikov a ucis-o pe camatareasa Aliona pentru ca s-a crezut, spiritual, deasupra ei, a vrut s-o fure pentru o „cauza nobila“ si n-a putut, s-a vrut pedepsit si si-a primit osinda.
Spatiul scenic. O camera (in acelasi timp odaia de student falit a lui Raskolnikov, apartamentul Alionei, incaperea anchetatorului, agora – piata in care Rodea o intilneste pe Sonia – si celula a mintii asasinului, anticipind-o pe cea in care isi va ispasi crima) in alb orbitor, cu pereti sparti prin care patrund privirile spectatorilor. Cromatica spectacolului e redusa la acest alb flamboaiant dinaintea crimei, marcat apoi de rosul singelui pe care cei trei Raskolnikov il intind pe pereti, intr-o procesiune ritualica (camera – forum interior al lui Rodea devine iremediabil pingarita), la negrul sobru al costumelor tuturor personajelor si, din nou, la rosul-singe al margelelor Soniei.

Luminile. Sala „Toma Caragiu“ e una dintre cele mai bine dotate, din punct de vedere al eclerajului, din tara, ceea ce in multe din montari nu se vede. Kordonskiy a lucrat in schimb cu un light-designer american (John Carr), iar contextul plastic al spectacolului e excelent definit (si) prin aranjamentul de lumini: zbaterile de constiinta ale lui Raskolnikov, inchisoarea interioara din care se lupta sa iasa sint marcate de gratiile de lumina care acopera podeaua, iar aerul intregului spectacol vibreaza intre albul rece (in scenele „realiste“) si albastrul sideral (pe durata monologurilor tripartite ale lui Raskolnikov). Efectul de compozitie vizuala e puternic si marcant, te cufunzi in lumina si ea-ti ramine undeva, in fundul ochilor.

Sorin Leoveanu. Porfiri Petrovici e un personaj simpatic, dedat la giumbuslucuri si bufonerii, capabil insa, in acelasi timp, sa nu-si piarda din ochi victima, in sufletul careia priveste, dincolo de ochelari, cu clarviziunea clinicianului. Leoveanu face in Anchetator cel mai bun rol al lui de la Hamlet incoace, intr-un gen (o comedie grava) pe care-l practica foarte rar (a mai facut-o in Revizorul lui Claudiu Goga) si pentru care isi descopera resurse infinite.
Anca Androne. In Sonia (Androne si Rodica Lazar joaca pe dublu rol Sonia si Aliona) se acomodeaza destul de greu cu personajul, incepe prin a fi usor in afara subiectului si incearca sa mascheze asta prin excesul de exuberanta (cu atit mai mult cu cit trebuie sa sustina un text de substanta narativa, nu teatrala, pentru care actiunea scenica e destul de limitata). Devine Sonia incet-incet, pe masura ce povestea de dragoste se infiripa intre ea si Rodea, pe masura ce ea insasi se transforma intr-o voce a credintei si increderii, patrunzindu-se de adevarul pasiunii.

- Ce nu e bine
Durata spectacolului. Trei ore si aproape jumatate e oarecum prea mult pentru teatrul de idei, si aici e inca un caz fericit: spectacolul „creste in partea a doua“, mult mai legata si mai intensa emotional (mai mult ca sigur si pentru ca e partea in care personajele interactioneaza si dezvolta relatii; necesitati narative fac debutul usor expozitiv).
Cei trei Raskolnikov. Nici Bovnoczki, nici Logigan si nici Relu Poalelungi (pe Marius Manole nu am apucat sa-l vad, in orice caz distribuirea lui pe acelasi rol cu Poalelungi e bizara, avind in vedere personalitatile lor actoricesti cu totul diferite) nu au experienta scenica necesara ducerii la bun sfirsit a unei intreprinderi ca aceasta. In plus, nu se armonizeaza foarte bine – probabil din cauza ca spectacolul e inca la inceput, se concentreaza foarte mult pe sincronia gesturilor si nu destul pe comunicarea interioara
Anca Androne. Vezi supra.

- Ce ramine
Un exercitiu. De meditatie, pentru regizor si spectatori, de explorare interioara, pentru actori. O performanta de tehnica regizorala si, uneori, empatie actoriceasca. Adincimile unui discurs scenic de mare traire. Un spectacol de rezistenta si transparenta cristalului.