OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scaunele de Eugène Ionesco
Regia si decorul: Claudiu Pintican
Cu: Dana Ilie Barbosu, Romeo Barbosu

- Scaunul Domnului
Pe scena, un scaun urias. Alb. In bratele lui, fiintele omenesti par, intr-adevar, niste biete furnici. Mizerabile insecte. Pamintul, ca un scaun enorm unde oamenii isi consuma insipida si, aproape, inutila lor viata? Nu chiar. Eu mi-am imaginat ca e scaunul Domnului. Tronul Creatorului pe care acesta l-a parasit, ghidus, pentru o vreme, lasindu-i pe cei doi batrinei sa-si macine iluziile. Dumnezeu, ascuns in spatele spetezei, isi ride in pumni de ei. Chiar daca cu indulgenta, tot ris se cheama.

Iar ingerii s-au transformat si ei, acceptind jocul, in scaune ce plutesc, alb, pe linga cel al Stapinului, neutre, reci si indiferente la suferintele perechii imbatrinite intr-o casnicie cit se poate de banala si tot atit de dureroasa. Din bratele scaunului se deschid numeroase usi care duc spre nicaieri. Cuplul a fost adus aici, plantat, sa zicem, in scaunul Domnului, inainte de moarte, pentru a transmite un mesaj Omenirii. Un gest aproape sadic din partea Creatorului, doar stim bine ca batrinul, de fapt, nimic nu are a spune omenirii. Ori nu poate...
Claudiu Pintican este actor al teatrului baimarean, dar si student la regie, in ultimul an. |nscenarea si decorul sau sint ingenioase, perfect motivate, iar mesajul regizoral e limpede, fara ambiguitati, reusind sa convinga si sa emotioneze totodata. Cei doi interpreti au intrat de-a binelea in „pielea personajelor“, jucind fara sincope, obligind spectatorii a se lasa coplesiti de o imensa tristete si-o la fel de imensa amaraciune fata de existenta noastra pe acest pamint.

- Arlechino si restul...
Dupa interesantul spectacol cu Furtuna de Shakespeare, Gelu Badea propune o inscenare pe teme de commedia dell’arte, amintindu-si, probabil, de scoala clujeana unde a absolvit, si unde Mona Chirila a cultivat, printre altele, si dragostea pentru genul respectiv. Spectacolul are toate datele esentiale ale genului. Construite cu migala, cu atentie la detalii, scenele se deruleaza intr-un ritm trepidant. Gestica este foarte bine controlata, fara ingrosari grobiene, iar poantele parcurg o gama larga, de la sublim la metafizica. Culoare, ritm, spuma. Un spectacol „muzical“, cu momente comice excelente ce nasc un ris sanatos, curatat de complexe, antrenindu-i si pe cei mai sceptici spectatori. Actorii joaca cu o evidenta pofta si bucurie, fiecare achitindu-se mai mult decit onorabil de sarcinile regizorale date. |n mod special doresc sa-i numesc aici pe doi dintre ei, si anume pe Sorin Miron si Sebastian Badarau. Pacat ca regizorul a simtit nevoia sa lungeasca finalul. Era minunat daca termina atunci cind aduna toata trupa pe podul maret din Venetia, unde fiecare repeta frinturi din replicile anterioare. Al doilea final fu o prelungire cam nepotrivita, diluind impresia generala. Dar, dincolo de mica mea observatie, Arlechino... e un spectacol care merita vazut.

- Asteptarile dupa Matei
Ei bine, de asta data tinarul regizor Claudiu Pintican este actor, actorul Romeo Barbosu este regizor (inca student). Dana ramine actrita alaturi de Valeriu. O familie, zau asa! Sagrada... |n multe din piesele lui Visniec se asteapta. Nu intotdeauna se stie ce anume. E, asa, o stare... Ca si cum viata asta scurta e doar o lunga si chinuitoare asteptare. Una cu care incepem a ne obisnui, pierzindu-ne, tiptil, orice speranta. Iar, din cind in cind, printre cei care asteapta, apare un element ce conturba, incita, deruteaza, fara a „rezolva“ nimic. |n cazul nostru, elementul este un individ care cinta, nauc si continuu, la violoncel.

Cam aceleasi fraze muzicale. Obsedant si enervant. Sau invers. De aici si discursul ce se naste, provocat, despre existenta, sentimente degradate si altele. Despre asteptare. Existenta asteptarii.
Daca in Scaunele lumea era un scaun urias, aici e... un pian urias sub al carui capac ridicat se deruleaza viata. Asteptarea. |mbatrinirea. Apoi, firesc, vine moartea, iar capacul, tot firesc, se inchide frumusel peste trupuri, fara ca noi sa aflam ce naiba se intimpla cu violoncelul ala. Cum nici la Ionescu nu am aflat mesajul pentru Omenire. Raminem, deci, nedumeriti ca sa nu zic nelamuriti. Semne de intrebare ne vor bintui mereu...
|n schimb, ceva e foarte clar. La teatrul din Baia Mare exista o familie de artisti de calitate si perspectiva. Iar faptul ca in aceasta familie a intrat, recent, si excelentul dramaturg Radu Macrinici e un motiv in plus de a fi optimisti. Parerea mea.