OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ar fi cumva cam pretentios sa spun ca Bucurestiul avea nevoie de inca un spatiu pentru teatrul independent – desi ar fi adevarat. Mult mai onorabil ar fi sa recunosc ca niste oameni – regizori, actori, scenografi, dramaturgi – aveau nevoie de acest loc, motiv pentru care l-au cautat timp de mai multi ani, intr-un oras in care reconversia culturala a spatiilor se reduce la baruri si poduri de restaurante, iar interesul detinatorilor, bugetari sau comerciali, ai unor astfel de spatii tinde spre zero.

Teatrul Desant e un fost magazin de telefoane, pe Bd. Ion Mihalache 123 (colt cu str. Ghita Hagi), cu parter si subsol, de aproape 300 metri patrati, cedat de Romtelecom unui „consortiu“ de doua grupuri teatrale, dramAcum si Persona. E, de altfel, pentru prima data, in Bucuresti, cel putin, cind un spatiu comercial/industrial se transforma intr-unul teatral, chiar daca nu va aspira niciodata la principiile teatralitatii asa cum e ea definita la noi in mod curent. E un teatru/centru de proiecte, propuse si gestionate de membrii celor doua grupuri, cu trei linii principale de interes – implicarea si reflectia sociala, sustinerea si dezvoltarea textului nou, educatia creativa a publicului actual si potential.

- Cine, cum, de ce
Intilnirea dintre Persona si dramAcum nu e nici o intimplare, nici implinirea unor cautari difuze; sint contemporane, au pornit din impulsuri artistice complementare. Fluxul de idei a functionat intotdeauna intre cele doua (dimensiunea de implicare sociala a unora dintre evenimentele dramAcum e, in oarecare masura, o contaminare a Persona), trei dintre membrii dramAcum (eu, Adriana Zaharia si Gianina Carbunariu) fac parte si din Persona, iar multi dintre actorii din Persona lucreaza constant cu regizorii din dramAcum. Miza pornirii unui proiect precum Teatrul Desant nu e insa punerea de acord a preocuparilor a doua organizatii, care sa-si pastreze identitatea si individualitatea, ci ceea ce se numeste o constructie institutionala, care porneste avind in spate o istorie de incercari, ale dramAcum si Persona, pentru a inventa si a se reinventa pe terenul cvasi-virgin al unei altfel de teatralitati.

Desant e un termen militar (se refera la debarcarea sau parasutarea de trupe pe te-ritoriul inamic), cu o istorie interesanta in cultura romaneasca – Desant ’83 e titlul culegerii de proze scurte cu care-si faceau intrarea in literatura postmodernistii ge-neratiei ’80 –, dar la care, trebuie sa recunosc, nu toti cei implicati in proiect au ade-rat. A existat si un alt nume, (Drama) Bazar, despre care s-a vorbit destul. Particula drama nu era tocmai potrivita, ceea ce facem noi nu e un teatru de text, e mai degraba unul post-dramatic, chiar daca acorda o atentie speciala producerii de dramaturgie; e insa vorba de texte-schelet, care se dezvolta in si pentru spectacol, si pentru care (ca in cazul tuturor proiectelor Desantului) procesul de constructie e chiar mai important decit forma finala, de biblioteca. Bazar – numele a aparut intr-o discutie despre conceptul de open source, accesul liber si gratuit la programele informatice – are ca sursa o carte, din domeniul calculatoarelor, al carei titlu, The Cathedral and the Bazzar, trimite la doua concepte diferite de creatie, una elitista, cealalta populara.

Desant e un teatru-bazar, caci ce aduce el intr-un teritoriu dominat hegemonic de teatrul-catedrala, institutionalizat, pliat pe retorica memorabilului si a succesului, e un discurs creativ deschis (open source), pregatit sa asimileze subiecte, mijloace, strategii si limbaje traditional non-teatrale, postmodernist in aceeasi masura in care o facea si Desant ’83, poate chiar mai radical, 22 de ani mai tirziu.
Se prea poate ca bazar sa aiba o conotatie oarecum negativa in vorbirea cotidiana: bazarul e un fel de muzeu al gunoaielor, al resturilor, al lucrurilor de care ne putem dispensa. Bazarul Teatrului Desant e toata acea umanitate aruncata la lada de gunoi a artei, pe linga care preotii catedralelor noastre teatrale trec tinindu-se de nas, caci nu miroase a tamiia scenelor in rosu si auriu; pentru ca teatrul, ca si literatura, trebuie sa reflecte si albastrul cerului, si noroiul drumului, Desant e o oglinda purtata prin Romania de azi si de acum, care stie si ce inseamna soteriologie, si cum sa injure, la o adica, nici mai buna, nici mai rea decit alte locuri de pe lumea asta. Nici mai buna, nici mai rea: a noastra. Orice camin e un bazar, desi n-o recunoastem prea des.

- Ceci n’est pas un théatre
Matisse picta pipe care nu erau pipe. Noi – s-a gindit cineva cit de greu e sa spui noi in teatrul romanesc? – vrem sa facem un teatru care nu e teatru, desi e teatral pina in adincurile sale. Workshop-urile, cercetarea pe teren, intilnirile teatrale pe teme sociale, lucrul pe text nu fac parte din discursul clasic al scenei; dar poate ca teatralitatea trebuie redescoperita, cautata dincolo de ceea ce credem ca stim. Altminteri, nici teatrul nu mai e decit „un joc de sah in care toate miscarile au fost jucate“.
Teatrul nu e teatru, fiindca e real; dincolo de conventia reciproc recunoscuta, el e prezenta; Desant e un loc in care artistul (fie el regizor, actor, scenograf, dramaturg) si spectatorul isi asuma, fiecare in felul sau, aceasta prezenta, intr-un spatiu comun. Oricare dintre cei implicati si-ar putea duce la capat proiectele in alte locuri. Pentru fiecare insa, Teatrul Desant poate fi cel in care sa se regaseasca, nu doar sa se adaposteasca.
Teatru e doar un cuvint, care aduce cu el o istorie, dar nu se limiteaza la ea; teatru nu poate fi decit un concept deschis, un flux creativ racordat direct la realitatea care-l emana, la prezent si prezenta.

dramAcum
Grup de regizori, fondat in 2002 de Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu si Andreea Valean, cu sprijinul profesorului lor, Nicolae Mandea, ca proiect de sustinere si dezvoltare a textului dramatic nou. A organizat doua sesiuni ale unui concurs bienal de dramaturgie, in care erau acceptate texte de factura diferita, chiar neterminate, scrise de tineri pina in 26 de ani (au existat si exceptii). Piesele cistigatoare au fost citite in spectacole-lectura si montate (Punami de Peca Stefan e in repetitii la Bulandra, in regia lui Alexandru Berceanu, Elevator de Gabriel Pintilei, in regia Adrianei Zaharia, se joaca la Teatrul Foarte Mic; regizori dinafara grupului au montat de asemenea texte dramAcum, de exemplu Fuck you, eu.ro.pa, de Nicoleta Esinencu, pusa in scena de Claudiu Goga la Brasov). dramAcum a organizat de asemenea intilniri publice teatrale pe teme sociale. Grupul numara in prezent zece membri, unii dintre ei dramaturgi.

Asociatia pentru educatie creativa Persona
Initiata cu putin inainte de dramAcum (Nicolae Mandea a avut un rol important si in crearea Persona), e formata din 23 de actori, scenografi, regizori, traducatori si dramaturgi (Carmen Florescu, Virgil Aioanei, Paula Gherghe, Maria Obretin, Carmen Vioreanu, Rasvana Cernat, Robert Balan, Imelda Manu, Ioana Calota, Dan Chiriac etc.). E condusa de regizoarea Adriana Zaharia.
Ceea ce sustine Persona e implicarea directa a artistului in societate si educatia creativa in constructia publicului. A organizat o stagiune de teatru, 5 spectacole 5 atitudine, la Studioul Toaca din Bucuresti si a sprijinit realizarea de spectacole (Stop the Tempo al Gianinei Carbunariu, la Green Hours). Are in lucru un proiect de teatru documentar pe problematici sociale tabu (cenzura, violenta domestica, homosexualitatea...). Privilegiaza ca metoda de lucru documentarea directa in medii sociale si un tip de teatru anti-conventional, cu mijloace comune unor domenii ca antropologia, sociologia si noile tehnologii.