OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Luni – Green Hours: Deseuri dupa Teatru descompus de Matei Visniec. Regia: Ana Margineanu, Cu: Isabela Neamtu, Ciprian Nicolaiasa, Cosmin Selesi.


Nu stiu daca o data cu inceputul toamnei se va numara vreun boboc de spectacol, cert este insa ca vara teatrala a fost cam secetoasa. Insa in absenta unor festivaluri estivale, a unor spectacole de strada concepute special pentru acest sezon, orice initiativa devine un eveniment.

Zilele culturale Port.ro, desfasurate la clubul Green Hours in perioada 12-18 august, au inclus concerte, proiectii de filme de scurt metraj si spectacole de teatru. Ingeniosul No mom’s land regizat de Radu Afrim, unul dintre cei mai activi tineri regizori, cu proiecte si spectacole premiate in strainatate, si Deseuri, in regia Anei Margineanu, au fost spectacolele prezentate in festival. Exista intre ele afinitati tematice si conceptuale bine definite, in sensul in care ambele surprind un univers mai putin obisnuit, cu personaje inadaptabile. Pentru ca am analizat spectacolul lui Radu Afrim atunci cind a avut premiera, toamna trecuta, ma voi opri la o lada de gunoi, o sfoara, un cal alb si alte ingrediente constituind lumea deseurilor.
„Buna dimineata, domnule cal! Tot in asteptare, tot singur pe strada pustie?“
Omul, asemenea calului, simte uneori ca nu e nimeni in jur sa-l asculte. Si atunci incearca disperant sa vada daca nu cumva dincolo de o fereastra se afla cineva care sa surpe vidul din jur, sa-i spuna ceva sau sa-l ia la o plimbare printr-un cimp de orz. Personajele lui Matei Visniec se afunda in asteptare. Privesc in gol, vorbesc de cele mai multe ori monologic si se desprind de real prin ceva neobisnuit care ii identifica. Au o relatie de intimitate cu tot ce e dincolo de perceptia comuna.

Spectacolul regizat de Ana Margineanu se pliaza inteligent pe ideea de teatru modular, conceput de dramaturg ca structura compozitionala flexibila, permitind inversarea scenelor. Regizoarea alege exact acele secvente care ii argumenteaza ideea, figurind un tip de umanitate aparent marginala. In realitate, e vorba de o destructurare a normalitatii prin minimalizare sau supralicitare. O descompunere a individului prin reinventarea teatralitatii, revendicata de la un alt tip de comunicare, cu un dinamism interior propriu. Spectatorul devine participant activ, fiind cu abilitate atras de actori in aceasta stranie decompozitie. Isabela Neamtu, Ciprian Nicolaiasa si Cosmin Selesi imbina umorul caustic cu nuante absurd-tragice intr-un joc echilibrat. Fiecare secventa are in centru o ipostaza individuala regasita intr-o anumita masura in celelalte.
Omul metamorfozat intr-o lada de gunoi, rebut alimentat de deseurile din jur, este personajul-cheie al acestei lumi, cel in ale carui buzunare sint aruncate mecanic ghemotoace de hirtie, dejectii, chistoace si multe alte inutilitati. In aceasta aglomerare haotica de obiecte, orice continut apare lipsit de semnificatie, imortalitatea insasi confundindu-se cu o imensa lada de gunoi, nimic nemaiputindu-se sustrage alterarii.
Spalarea creierului se produce fara nici un fel de drept de interventie din partea pacientului, redus la statutul unui mecanism care supravietuieste pur intimplator. Gindurile ii sint disecate pe gratis, cu o programare prealabila, impusa de guvern si respectata de toti membrii comunitatii. Locuitorii tarii sint supusi unei spalari programatice, in asa fel incit orice stocare mentala este anulata si orice revolta, considerata o perturbare a armoniei sociale. Individul devine astfel o sfoara suspendata de niste capete imaginare.

Echilibrul si consistenta sint simple notiuni abstracte. Intre ceea ce este si ceea ce trebuie sa rosteasca (desi victima repeta la nesfirsit sfoara, nimeni nu pare sa perceapa cuvintul – scena este extrem de sugestiva pentru tipul de somare-soc familiara noua, ca si aparitiile in negru cu ochelari de soare) nu se mai distinge nici o diferenta. Nimeni nu scapa pedepsei de a spune sfoara, indiferent daca stie sau nu semnificatia si rostul acestei injonctiuni. Omul este prins in interiorul propriilor sale ginduri si actiuni, pe care nu le mai poate controla. Alergatorul de cursa lunga este condamnat sa alerge la nesfirsit, intr-o goana infernala care ii accentueaza disperarea si senzatia de pierdere in vid. Alearga plingind, trece de oameni, de strazi, se fereste de arbori, fara sa inteleaga insa nimic. Aceasta fuga obsedanta ajunge sa fie in cele din urma inghitita de mare, locul unde trebuie sa intri curat.
Spectacolul penduleaza intre doua identitati complementare: iluzionistul si omul din cerc, fiecare instituindu-si propria forma de magie, de raportare la o existenta ce transgreseaza limitele obisnuitului. Obiectele dispar si apar ametitor, pina cind spectatorii ajung sa fie o prezenta-absenta, dincolo de care s-ar mai putea intui doar prezenta cercului, un topos al desprinderii de contingent si – nu mai putin – al prizonieratului.