OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă e să ajungeţi la capătul celălalt (faţă de Bucureşti…) al României, la Baia Mare, şi vă puteţi permite o seară „pierdută“ la teatru, duceţi-vă, chiar dacă spectacolul e mai degrabă pe sufletul băimărenilor, să vedeţi Poveşti adevărate complet inventate… ca să constataţi că mai sînt actori de tipul lui Woody Allen. Pe unul îl cheamă Sorin Miron, e un comic fin, intelectual (deh, Woody Allen oblige), din seria candizilor veşnic stîngaci, a lei-paraleilor timizi, care ţin pistoale în mînă doar pentru a le scăpa la prima ocazie, ca să ajute eroic o doamnă să treacă strada. Sau care consolează un copil care-a rănit un animal, adormind în final, înaintea copilului, în patul părinţilor, strîngînd în braţe cămaşa de noapte a fostei soţii (nu, imaginea nu e din montarea Anei Mărgineanu, ci din Fima lui Amos Oz).

 

Întorcîndu-ne, totuşi, la Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare de Peca Ştefan, în regia Anei Mărgineanu (cu care dramaturgul are o colaborare explozivă în anii din urmă, la producţiile de la Teatrul LUNI de la Green Hours cu The Sunshine Play şi Bucharest Calling), spectacolul e primul dintr-o (sper) serie, Despre România, numai de bine, dedicat comunităţilor urbane mici (din Maramureş va continua la Piatra Neamţ), adresat lor şi bazat pe o documentare la faţa locului. „Experimentul“ de la Baia Mare exploatează două teme foarte specifice oraşului: pe de o parte, exploatarea minieră a aurului, pe de altă parte, poluarea provocată de combinatul de prelucrare a acestuia, reflectate în universul miturilor locale. (Notă: Transgold, Combinatul de la Baia Mare închis în 2006, este singura sursă de aur a României. Minereul este exploatat în minele Remin, iar Transgold avea rolul de a extrage aurul din minereu. În anul 2000, la Baia Mare a avut loc un accident ecologic de mare amploare, în urma căruia 100.000 m3 de cianuri au fost deversaţi în rîurile Someş, Lăpuş, Tisa, ajungînd pînă la Dunăre. Rebotezat Romaltyn, după cumpărarea de către un alt consorţiu, combinatul ar putea fi redeschis.) Textul lui Peca trece prin succesive etape temporale – începutul secolului XX (tema pictorului victimă a „răzbunării aurului“ pe care-l trafichează în propriile tablouri), anii ’80 (unde mitul „copilului de aur“, o mutaţie genetică despre care au circulat zvonuri, face corp comun cu subtemele comunismului – spaima obsesivă de Securitate, economia de subzistenţă şi micul ei trafic), zilele noastre (unde se întrupează sub ochii spectatorilor un cuplu de recuperatori veniţi să încaseze o datorie), viitorul apropiat (în care afişarea manifestă a unui cuplu de homosexuali, într-un restaurant, n-ar fi decît extrem de banală) şi viitorul foarte îndepărtat (cînd, avîntul ecologic oprit la timp, Baia Mare se va transforma într-un foarte dorit tărîm al mutanţilor genetic făcuţi din molecule de aur). Totul, pentru a se reîntoarce apoi în timp, în căutarea urmelor pierdute şi a misterelor nerezolvate de-a lungul scenelor iniţiale.

 

Spectacolul exploatează din plin arhitectura teatrului (primul moment are loc în subsolul teatrului, cu veritabil aer de mină, podul şi scările scenei sînt şi ele utilizate, publicul plasat fiind tot pe scenă) şi o serie de mijloace dincolo de practica teatrului dramatic: ghidajul spectatorilor încă de la intrarea în clădire („timpul“ receptării este dat ca fiind cel al viitorului îndepărtat), un întreg capitol de musical (din păcate, cu ceva probleme de sonorizare şi, mai ales, de ritm al jocului). Ceea ce nu e o surpriză, din partea unei regizoare preocupată dintotdeauna de interactivitate şi de extinderea graniţelor de gen în teatrul tradiţional.

 

Proiecţia în viitor ca formă de reflecţie asupra opţiunilor sociopolitice ale prezentului e o direcţie preferată, în ultima vreme, în teatrul românesc. A făcut-o Gianina Cărbunariu în poimîine alaltăieri (Teatrul Mic, Bucureşti, 2008), iar Peca însuşi are, structural, o aplecare spre abordări distopice sarcastice (bibliografie: România 21, Ziua futută a lui Nils etc.), alunecarea în dimensiuni de science-fiction nefiind, la el, chiar o noutate. În Poveşti adevărate…, supusă provocării e cursa înarmării ecologice, suprapusă perfect cursei industrializării din perioada comunismului, faţă-n faţă cu fascinaţia seculară a aurului (raţiunea reactivării repetate a furnalului băimărean şi a eternizatei discuţii în jurul Roşiei Montane). Fără a atinge proporţiile mitologice din spectacol, chestiunea contaminării chimice e o dramă reală a locuitorilor din zonă, prinsă în menghina organizaţiilor nonguvernamentale mai mult sau mai puţin fanatizate şi a dependenţei de sursa de venit care este combinatul (şi aurul, în general). Un cerc vicios care nu va înceta niciodată şi care nu se va închide nici dacă, vreodată, Baia Mare ar deveni rezervaţia unei comunităţi ideale de oameni din aur.

 

Trebuie să recunosc, totuşi, că, în ce mă priveşte, partea fascinantă a spectacolului e cea a scenelor din anii ’80 (şi nu neapărat datorită fripturii preparate live, al cărei iz umple sala), plasate în locuinţa unei familii ocupîndu-se cu machiatul morţilor şi al mireselor, în care Sorin Miron şi Gabriela Chirilă joacă în subtext groaza de a avea un copil „altfel“ şi de a nu putea vorbi deschis despre el, şi obsesia viscerală a turnătorilor la Securitate. E un anume tip de interpretare a actorilor cu trimitere la esopismul teatrului din timpul dictaturii, în care, simplu spus, ceea ce se joacă e mai mult (şi, uneori, altceva) decît ceea ce se spune, într-o ambivalenţă a textului şi subtextului. E, pentru mine, prima dată cînd văd o astfel de tehnică „istorică“ exploatată în caracterizarea teatrală a unei perioade din viaţa românilor, cu efect mai puternic decît orice „demascare“ a unor abuzuri palpabile.

 

Pentru toţi actorii din Poveşti adevărate complet inventate… spectacolul – în care joacă fiecare, mai multe roluri, iar schimbările sînt multe şi rapide – e o probă grea (sînt sigură că o scenă de dragoste homosexuală, ca cea dintre Ioan Codrea şi George Costin, nu e la îndemîna oricui într-un oraş mic, miza fiind, şi aici, provocarea faţă de un tabu). Pentru public, însă, e o ocazie unică de a vedea cum e să simţi gustul „pieii autentice de băimărean“ într-un spectacol despre propria lor lume.